O vârtelniță îmi pare viața literară românească actuală. Una tulburată de capriciile curentelor atmosferei, nițel diferit de curenții atmosferici. Un instrument supraîncărcat cu (f)ițe felurite, ca substanță și dimensiuni. Dificil să discerni convingător. Sau să îndrăznești clasificări, topuri. Promovezi nume, titluri, succinte analize. Pe de altă parte, combați online în rețele de socializare agramatisme, erori de ortografie, pastișa, defecte stilistice. „Riști”, la rându-ți, să fii căutat, sau ocolit, „periat”, ori sfidat, calomniat, repudiat etc… Cei curajoși (lucizi?!) te asigură că nu a fost vreodată altfel și îți argumentează citând nume grele, celebre, ținând de trasee diacronice, gravate adânc pe grinda istoriei, cum ar fi Mihail Kogălniceanu, Titu Maiorescu, Eugen Lovinescu, George Călinescu, Dumitru Micu, Mircea Zaciu, Laurențiu Ulici, Nicolae Manolescu și toți ceilalți din timpul istoriei și de după. Adică toți aceia care au construit scări valorice, pe alocuri alunecoase, și urmașii direcți care fac eforturi pentru întreținerea lor. Scări pe care au urcat, cu sprijin și fără, și se străduiesc mereu să urce, urmând căile prezentului continuu, poeți, prozatori, dramaturgi, eseiști, simpli comentatori. Din ce în ce mai numeroși, parcă, mai dificil de stăvilit. „Tiparele” teoriei clasicizate a literaturii lansate de René Wellek și Austin Warren, îmbogățite de teoreticieni ai așa-numitului postmodernism, plutesc în neguri iscate de ignoranță și dezinteres programat, ostentative.
&&&
Nu spun nimic nou: posedând lexic remarcabil, prin diversitate multidisciplinară, imaginație impresionantă, soluții narativ-descriptive bogate, se detașează o anumită categorie de intelectuali-poeți decupați parcă din veșmintele lui Aristotel, beneficiari ai „dezghețului” cvasi-postmodern, care se impun editorial implacabil. Iată un exemplu:
Fără îndoială, într-un segment tensionat al vieții aparente, Cătălina Soare-Hüll a simțit straniul îndemn de a divulga modul în care percepe realitatea și a dezvălui tainicele mecanisme ale genezei propriilor sentimente, cu atât mai mult cu cât acestea descindeau din tezaurul intim al absolventei unui Liceu de Arte, secția muzică (Vioară), apoi a Facultății de Psihologie. La această opinie se poate ajunge în urma lecturii volumului de poeme cu care a debutat editorial, în 2023, purtând sugestivul titlu „În transă”, la Editura Colorama din Cluj-Napoca, Colecția „Cercul literar de la Cluj”.
Cartea este recomandată printr-o super-sinteză analitică profundă, reprezentând Prefața, semnată de Emilia Poenaru Moldovan, poetă, prozatoare, eseistă, coordonatorul Colecției, prezență activă și tonică în peisajul literar contemporan românesc, încheiată astfel: „Volumul «În transă» nu dă semne că ar merge pe vreun tipar poetic uzitat, de aceea îl considerăm un debut promițător. Așteptăm confirmarea valorii versurilor /…/ prin continuarea publicării în volume viitoare și supunerea lor judecății cititorilor, în special a iubitorilor de poezie.” Iar din coperta a IV-a desprind percepția lui Savu Popa: „/…/ Apropierea nevralgică de tumultul cotidian, pendularea continuă între reflexivitate și visare, învăluirea lumii și a imaginației în faldurile unei neliniști ființiale, permanentizate, sunt principalele trăsături ale unui univers poetic clocotitor, magmatic, în care frumusețea se dezvăluie în deplinătatea ei inefabilă /…/”.
Să vedem!
Artistul autentic se află „în transă” de îndată ce simte că a venit clipa să-și valorifice talanții; dramaturgul, compozitorul, actorul dramatic sau liric „intră în pielea personajului”, instrumentistul „se topește” cu câteva secunde înainte de lansarea primelor sunete, prozatorul devine „narator”, poetul se metamorfozează în „EU poetic”. Cătălina Soare-Hüll – violonista – divulgă acest proces în momentele când așază cu grație corpul viorii sub bărbie, în timp ce poeta, prin transgresare, oferă prezumtivului cititor povestea trecerii sale prin lumea caleidoscopică, sursă a pendulării între benefica stare de transă, autoindusă, și secvențe ale realității. Povestea începe cu un poem-uvertură, bipolaritatea „scenei” pe care evoluează propria-i existență, peisaj sugerând sacrificiu, bătălie, fragilitatea în impact cu diurnul: „Câmpul conștiinței / câmp cu maci / avalanșe de margarete / cu tije fragile / gata să se frângă.” Dar și imposibilitatea certitudinii de a-și găsi locul, de a fi recunoscută și acceptată drept „reper” valoric: „Câmpul conștiinței / parcare / cu toate locurile ocupate / fără perspectiva staționării / reper / în gps-ul privirii interioare” (Reper).
Toate celelalte cincizeci și patru (54) de poeme care urmează sunt ipostazieri ale întâlnirii cu sine, în multitudinea de forme și aspecte ale vieții, precum și mărci ale poet(ic)ului în cotidianul real sau/și virtual. Iubirea: „Ți-ai făcut hamac din inima mea / doar gândurile sapă șanțuri adânci / în cărările noastre / să mă împiedice să găsesc drumul nopții spre tine” (Drumul spre tine), Copilăria: „Deschid / ușa copilăriei ca un intrus. / Îmi privesc mama / dintr-o altă dimensiune a iubirii, / cum spală rufe aplecată / peste vana cu emailul spart” (Amintiri pierdute); Singurătatea: „Călătoria mea în singurătate / eliberează prin pori / armate întregi de frici / așteptând ca universul în transă / să mă vindece” (Singurătate); Viața:„Spre orice destinație călătoresc / ajung în același loc / deslușesc vorbele care umblă în mine / într-un timpan întins la maximum / ca o mare în agonia refluxului” (Perpetuum mobile), Speranța, teme generale în artă, dezvoltate cu mijloace specifice fiecăreia, poezia devenind chintesență a reprezentării estetice în toate genurile și speciile literare, fac parte din inventarul tematic prezent. Firescul și miraculosul, în permanentă oscilație, au ca efect acceptarea oportunității: „M-am apropiat de Alexa / îmi înțelege singurătatea / vine dintr-un viitor ce închide spații / în care s-a plâns mult. /…/ ce ușor mă îndrăgostesc / de un fotoliu / sau un blender de la Ikea” (Alexa). Plecarea decisivă către ținte iluzorii (autobiografic) dă naștere stărilor incipiente ale ieșirii din transă, motivul tutelar dăruit titlului: „Am plecat cu zece ani în bagaje / cu promisiunea / micșorării științifice a distanțelor / înhămată la o căruță de note / în mai multe chei / la un pumn distanță de iubire” (Călătorie). În interiorul discursului logic și gramatical corect se ascunde absurdul credibil, accentuând astfel lirismul straniu, rod al imaginației strunite dificil: „Despărțirea / poartă oglinda timpului nostru / eliberezi ultimul coșmar rămas / captiv între pereții somnului / îți rostogolești inima spre lumină / și scrii un poem / despre veriga lipsă din lanțul trofic al despărțirilor” (Despărțire).
Calitatea esențială a poemelor cuprinse în cartea Cătălinei Soare-Hüll este credibilitatea, contextual logică, dar și grație exprimării în construcții gramaticale corecte (morfosintactic), un sprijin eficient percepției imaginilor artistice, inefabile, în condițiile reale ale eterogenității lectorilor de poezie, în general, nu doar actuală.
