Vincentziu Pușcașu, Flavius Lucăcel și Transilvania frumuseții la Palatele Brâncovenești

M-am întrebat adesea, atât din perspectiva unui membru al publicului consumator de artă, cât și din cea a cadrului didactic într-o facultate de arte, dacă pictura (mai) poate cunoaște un reviriment cuantificabil, dacă mai este de interes sau dacă mai poate capacita formate de adresabilitate neintermediate. Expoziția lui Flavius Lucăcel nu este doar un răspuns afirmativ la interogația mai sus-amintită, ci și o promisiune că în manifestările artistice contemporane, totuși, genul picturii își va menține o poziție privilegiată. Analizând contemporaneitatea fenomenului artistic românesc, genul picturii pare să sucombe sub greutatea propriei istorii – tot ce era de zis, de făcut sau de reprezentat s-a consumat deja. Într-o lume artistică preocupată de digital, de tehnologic, de obiectual sau alternativ, cu toate permutările și fuziunile implicite ale acestor paradigme, pictorului (clasic – atât în stil, cât și în tematică) nu-i mai rămâne decât asimilarea întru postmodernism sau rezistența într-un soi de manierism actualizat. Firește, la nivel fundamental, niciuna dintre variante nu devine integral satisfăcătoare pentru artiștii ce-și doresc păstrarea registrului canonic al picturii. Extensia vag determinată a „crizei de reprezentare” și dificultățile inerente conservării dezideratului originalității complică lucrurile, mai ales pentru artiștii care vor (și pot) să facă (doar sau și) artă convențională. În fond, ce ar mai fi de zis sau de făcut când postmodernitatea iterează ideea că toate s-au făcut și s-au spus la un moment dat, iar singurul act veridic și valid al exercițiului creator este reprezentat de contextualizare și combinatorică. Pornind de la această logică, comunul, specificul și universalul îmbracă mantia spectacularității și devin artă, iar creatorul ei se erijează în negociator, facilitator sau stenograf al spiritului epocii. Urmând acest principiu de agregare, mecanismul indexical nu se limitează doar la corporalitate și semnificație, ci devine proces, mijloc sau metodă. În construcția semnificației, artistul nu prezintă, ci re-prezintă. Circulația conceptelor și asimilarea lor nu se (mai) realizează programatic, iar opera se debarasează de orice accepție semnificant-teleologică.

Expoziția lui Flavius Lucăcel iterează principiile sus-enunțate, demonstrând nu doar (încă) fecunditatea disciplinei picturii sau capacitatea ei de a reveni în prim-planul tehnicilor de creație, ci și oportunitatea și plauzibilitatea acesteia de a îngloba, subsuma și proiecta instanțe expoziționale relevante pentru contemporaneitate. Discursul său plastic, o emanație firească a experiențelor trăite, sumarizează vizual un univers pe cale de dispariție: Transilvania frumuseții – univers ale cărui axe directoare sunt satul, tradiția, identitatea și istoria. Titlul expoziției – acest veritabil epitom al meleagurilor lui Lucăcel – subliniază filiația tradiționalistă și fascinația pictorului pentru autenticul local. Pornind de la un demers mai degrabă documentarist, de inventariere și secvențiere a surselor din care-și revendică lucrările, artistul propune o veritabilă sondare geografic-etnografică în măruntaiele culturii materiale transilvane. Asumând o poziție explicit-ecologistă, Lucăcel reciclează, preia, transformă și deturnează elemente arhitecturale (ferestre, uși, ancadramente) și textile (ștergare, broderii, dantele), constituindu-le drept material subiacent actului picturii. Păstrând semantica implicită a acestora și plasându-se sub auspiciile unor demersuri de bricolaj (neconvențional), mijloc de reprezentare căruia îi adaugă actul reprezentării picturale (convenționale), Lucăcel asamblează imagini-martor ale Transilvaniei rurale. Deși se fundamentează pe o rigoare cu ambiții științifice, ce constă în prelevarea rămășițelor culturii materiale într-o manieră (mai degrabă) colecționistă – cu principii de identificare exactă în timp și spațiu a surselor de inspirație – artistul parametrizează și configurează imagini raportându-se atât la dimensiunea transcendentală a credințelor și cutumelor locale (după cum notează A. Calderón de Jesús), cât și la experiențele proprii, construind o veritabilă artă istorico-geografică. Recul al acestei abordări, efectul căutat și instanțiat de către Flavius Lucăcel prezumă existența unui soi de „prezentism” sau „proximitate” resimțite de către public. Totuși, această stranie familiaritate a imaginilor construite de Flavius Lucăcel nu trebuie lecturată în cheia unei arte (exclusiv) etnografice. Deși ethosul transilvan surprins în pictura lui Lucăcel se diluează când analizăm opera prin optica grilei critice a contemporaneității, validitatea construcțiilor sale vizuale și relevanța lor plastică persistă – ba mai mult, se potențează în chipul unei veritabile estetici operaționale. Asocierile cromatice, construcția formelor, consonanța texturilor sau juxtapunerile de materialități definesc un discurs complex, antrenat de observația (și contemplația) aparentei simplități tradiționale.

Perspectiva curatorială introdusă de Daniel Săuca se detașează de strategia expozițională clasică și formalismul panotării. Mergând pe contrasensul abordării consacrate a white-cube-ului, și într-o oarecare măsură, contrazicând norma muzeologică de valorificare a artelor vizuale, Săuca propune o supraaglomerare a simezelor din Sala Parter a Palatelor Brâncovenești. Opțiunea pentru această variantă curatorială are rolul de a demonstra multiplele valențe, diversitatea și abilitățile plastice ale artistului, atribute subsumate și deduse din numărul impresionant de lucrări aduse împreună pentru expoziția de față. Mai mult decât atât, abordarea curatorială a lui Daniel Săuca înlocuiește perspectiva percepției autonome, individuale și alveolare a fiecărei lucrări în parte, cu mult mai ofertanta privire de ansamblu – a seriei și a multiplului. Altfel spus, Săuca definește expoziția drept hibrid imagistic și cluster, procesul de „contaminare” estetică a unei lucrări în raport cu celelalte fiind unul dintre efectele curatoriale căutate.

Creația lui Flavius Lucăcel, deși în aparență accesibilă sub aspectul tematicilor abordate, demonstrează o sensibilitate aparte a căutărilor plastice. Pusă sub umbrela expresiei pretins-figurative, pictura sa revizitează subiecte clasice ale artei, aspecte comune ale vieții de zi cu zi, obiecte, lucruri și locuri în care firescul și ordinea sunt urmărite cu acribie. A simplifica arta lui Lucăcel drept o cronică a frumosului comun este (totuși) o greșeală. Dincolo de peisaje, scene, locuri și lucruri, artistul își construiește discursul plastic după un principiu filosofic dezarmant, esențial și fundamental înțelegerii resorturilor sale creatoare – kantiana privire dezinteresată. Păstrând rigoarea unei judecăți estetice clasice, imaginile sale nu „spun” și nici nu „fac”, ci invită privitorul să descopere și să încarce cu semnificație banalul obiect, către a releva (sau, mai bine zis, a eleva) subiectul către esență. Aplecarea sa către obiect și sinteza lui deschide un veritabil șantier al semnificației, în care principiul de bază al reprezentării și sensul propriu al „obiectelor” se desolidarizează de accepția lor comună. Transilvania lui Lucăcel nu este limitată la particularism, cum nu este nici universalizată sau absolutizată. Pentru artist nu este (atât de) relevantă specificitatea spațiului sau potențialul estetic al locului, ci posibilitatea lor de a se afla într-o permanentă negociere semantică, odată ce sunt instanțiate pictural. Instrumentând energic linia sau pata și înscriindu-și intervențiile plastice în consonanță cu motivele populare brodate, cusute sau însăilate pe diverse fragmente de material textil, Lucăcel nu este preocupat de vigoarea naturalismului, de suculența particularismului, sau de rigiditatea manierismului subiectelor abordate. Detașându-se de aceste aspecte, construcțiile sale plastice doar întrevăd schematic structura, conducând la anticipația factorului fundamental picturii sale – cromatica. Fără îndoială, în pictura lui Lucăcel coloristica este desăvârșită. Deși compozițiile sale au o paletă cromatică restrânsă, varietatea tonală și ineditul asocierilor de nuanțe demonstrează o sensibilitate aparte. Un element specific îl constituie atmosfera picturală – multe dintre lucrările sale conțin o așa-zisă „ceață” ambientală, ce potențează și concretizează efectul scenografic al compozițiilor. Folosind macro-structuri geometrice aplatizate, pictura lui Lucăcel prezintă o sumă de suspensii imagistice atemporale. De asemenea, printr-o cromatică difuză și un gradient subtil, subiectele sale anticipează un veritabil efect de imponderabilitate. Patina plastică și pensulația nu direcționează interesul privitorului către specificitatea subiectului reprezentat, ci mai degrabă sugerează, într-o manieră nostalgică, efemeritatea acestuia. Cu o rigoare de-a dreptul matematică, modularea și ritmarea liniei, a motivelor tradiționale sau a formelor, precum și construcția dematerializată a corpurilor destructurează formalismul subiectelor reprezentate, configurând un discurs plastic autentic, original, dar mai ales – sincer.

Transilvania frumuseții, vernisată în data de 19 noiembrie în spațiile expoziționale ale Palatelor Brâncovenești de la Mogoșoaia va fi deschisă până pe 31 decembrie 2023. Publicul este invitat să vizioneze creațiile, să se imerseze în universul tradițional, și finalmente, să experimenteze autenticitatea discursului plastic al unui artist de o sensibilitate și profunzime dezarmantă.