Versuri de Viorel Birtu-Pîrăianu, Ionuț Caragea, Marin Moscu, Dorel Tătaru, Vasile Dan Marchiș, Nicolae Nistor, Gavril Iosif Sinai, Lucian Bota, Alexandru Cazacu, Adrian George Itoafă și Ioan Bunta

Viorel Birtu-Pîrăianu

Aripi

trec

conturând spații cu lacrimile sufletului

apoi voi poposi

pasăre călătoare într-un cuib

rânduit între faldurile timpului

casa mea e firesc aproape de cer

închizând un gând între aripi de înger

o liniște oarbă în pulsul necontrolat al materiei

la sfârșit poposesc pe țărmul universului

cu sufletul sfâșiat de întrebări

Ionuț Caragea

Aproape miracol, aproape veșnicie

umbră, vis, aproape existență

dragostea risipită dimineața

cum ceața de soarele fără milă

creangă aplecată la pământ

mângâind frunza moartă

aproape plâns, aproape înviere

aproape muzică

copilărie deghizată într-un bătrân

mergând pe aleile dorului

ziua tăiată în trei felii subțiri de speranță

mâna întinsă ca un fum peste case

crini de gheață sub aripile

unui vultur pleșuv

aproape zbor, aproape atingere

dangătul unui clopot

în jungla luxuriantă a sângelui

vântul ca o cascadă de șoapte

prăbușindu-se peste tăcerea adâncă

sărut ofilit în glastra buzelor

dragoste sfâșiată de ghearele timpului

aproape cuvânt, aproape poezie

amintiri ca oamenii-n peșteri

gânduri mocnind sub păduri de cenușă

privire ridicată la cer

cum lampionul în întunericul nopții

unghia lunii înfiptă în carnea iluziei

o stea căzătoare rostogolindu-se

ca un cap decapitat

aproape răspuns la întrebările fără răspuns

aproape fruct pe creanga misterului

aproape miracol, aproape veșnicie

Marin Moscu

Îngroparea unui vârf de poezie

Preotul însufleţeşte catafalcul,

Timpul se scurge pe furiş în cuvinte,

Deznădejdea se poartă la-nălţimea

Crucilor ornament pe morminte.

Gândul meu ţipă ca un şarpe de foc

Înecat în lacrimi de gheaţă târzie,

Sub talpa mortuară-a închinării

Se îngroapă-un vârf de poezie.

Dorel Tătaru

Cineva mă învârte pe degete

Pământul,

coapsa aceea rotundă

care se culcă noaptea

cu spatele la pofta arzândă

iar eu, ca un bărbat înțelegător

îmi trec degetele prin părul ei,

cu dragoste,

cum m-a învățat mama,

femeie de la țară printre straturi.

În fiecare seară îmi sare

extraconjugal din greblă,

îşi trage dresuri roşii

– îmi spune că îi place

să doarmă aşa –

eu cred că îi place

să mă adoarmă aşa,

ca într-o hipnoză,

din ochii mei mari

să rămână cei mici,

înguştii, migdalații,

care să nu vadă

ce vede lumea

de când copernicul,

că se iubeşte cu un chinez

când adorm.

Nicolae Nistor

Iarba regilor plânge

am scris poeme despre moarte

am uitat de brăduțul care o să trăiască

în ciuda noastră

moșul nu vine în zona interzisă

aici iarba regilor plânge

iar copiii au devenit digitali

stau ascuns după cuvinte

desenez moartea ca o stare obișnuită

demult vorbeam singur

acum pe stradă vorbim singuri

cum să scriu despre moarte

despre bomboane online

nu cele din căușul copiilor

am uitat că voi nu mai sunteți

demult pe aici – părinții mei

iar copiii mei refugiați exersează viața

într-un alt decor de film-convenție

despre Terra

sau despre apa de pe Lună

care este a deștepților

cum este să conduci oameni izolați

cum este să le vorbești de viitor

cum vom trăi într-o lume goală

Dumnezeu ne avertizează

cum o face dintotdeauna

iar noi nu știm să ne rugăm

nu știm să ne întoarcem în

grădinile Lui

unde timpul ne aparține

Vasile Dan Marchiș

Suntem după toate cele văzute și nevăzute unul în celălalt
(Sau muza mi se destăinuie)

Mai stranie ca oricând
muza m-a atras într-o cameră goală
și mi-a rostit:
„Pe care scaun crezi că poți să stai
când e vorba de mine?”

Privesc în toate părțile
dar nu văd nimic pe ce să mă așez.

Aud din partea muzei:
„În percepția mea
nu există «în față»,
«în stânga»,
«în dreapta»
sau «în spate»,
ci doar în mine sau în tine!
Când eu abia încap în gândurile tale,
când mirarea ta abia mă încape,
eu sunt glasul tău,
cum toate cele văzute și nevăzute de care te miri…
În acest sens care crezi că este scaunul pe care
poți să te așezi cu privire la mine?
Oriunde ești,
fie la munte,
la mare,
în câmpie,
sau la hotare,
precum la locuința ta,
fie că stai pe un scaun ales, în camera din față
sau pe scări afară,
suntem prin toate cele văzute și nevăzute,
unul în celălalt,
(mă refer doar la mine și la tine)
indiferent unde sunt ceilalți față de tine…

Gavril Iosif Sinai

vacanța de vară

ne recunoaștem în imaginea satului

dintre dealurile înverzite

sub cupola cerului

de unde chipul lui Cristos

s-a imprimat în pântecul lutului

care zămislea cântări

prin împerecherea buzelor

o jertfă de bun sosit

la rugăciunea din duminica noastră

cățărați în mărul de vară

tușa Victoria ne-a văzut

precum două păsări răpitoare

ne-a alungat cu un măturoi

după cuiburi de cioară

prin sălcii

sau pe vale ne zbenguiam

cu toate pânzele sus

pe uliță seara reveneam

murdari cu pantalonii spintecați

povesteam

cele mai năstrușnice aventuri

în care fiecare era principalul erou

Lucian Bota

***

cutremurate îmi sunt zilele acestea de osândă

plouă şi peste rănile mele

niciun strop de lumină

urme lăsate în adâncul munților

pe care viscolul le astupă răcnind

cu gândul la tine

mă ghemuiesc dincolo de trupul osândit

pe marginea pervazului

ca să mai transform în păsări

sărutul

Alexandru Cazacu

Aproape primăvară

Seara ce se adună în vertebrele mamiferelor

şi cafeaua băută trei sferturi și frazele unui monolog întrerupt

un fel de histoire imaginaire care încearcă să înlocuiască viața

odată cu senzația că altcineva răspunde la întrebări în locul nostru

când fiecare colț al orașului din care vom pleca

a început să ne reconstituie

Ceasuri precise și indiferente pășesc

tiptil peste pragurile camerei

unde se încheie armistiții

și fiecare obiect își proiectează

umbra în altele iar noi vedem

prin straturile geamului păsări cu aripi mari

cât două jumătăți de cer

și fire de iarbă cărora le este teamă să se înalțe

Adrian George Itoafă

Din prea multă iubire ajungem neiubire, pierind în tragedia așteptărilor.

Trăiesc o secundă

……………………

Ascult melodia cerului prins de furtună

și penele adunate pe trupul fiecărei zburătoare

aplaudând între ele,

în timp ce privesc ploaia,

binecuvântând suflarea nestăpânită

a trupului înflorit pe miracol multicolor,

aleg să rămân răvășit de freamătul unor petale

izbite de fața încremenită în tot haosul

ce umblă desculț, atingând fiecare urmă,

ca apoi să o îngroape-n cenușa oaselor

dominate de timp.

Trăiesc o secundă cât alții o viață.

Ioan Bunta

Cântec de primăvară

– Copilul care prinde fluturi –

Era primăvară,

Un câmp cu flori în Munții Apuseni,

Unde, copil, alergam după fluturi…

Erau cu sutele și de multe culori,

Făceam salturi să-i prind.

Cei prinși tremurau în palmele mele,

Se supuneau – temători și învinși.

Le redam libertatea…

Zborul le era șovăielnic,

Pudra de pe aripi se risipise…

Am alergat apoi la mama,

„Mamă, iartă-mă, am omorât un fluture!”

Plângeam cu lacrimi amare,

Pentru că odată cu acești fluturi,

Copilăria-mi însăși se risipea,

Preafrumoasa.