Versuri de Teodor Sărăcuț-Comănescu

*

Lumina lumii

s-a prelins

ca o lavă

de ciumă

până la fecioria

cuvintelor

trenuri de vânt

trec fără haltă

spre

ultima gară

a zăpezilor

*

Când priveşti scaunul

(d)in dunga lui de lemn

vei simţi cum inima

îţi picură un unghi de veghe

în ţinta puştii

îţi aşază un blazon

fărâmă din repaosul minţii

ca să-ţi ceară apoi

un tratat de politici alternative

pe care să-l aşezi

în vânt la masa aşteptării

pentru eventualităţi

e semn de înţeles

că scaunele n-au liber

nicicând şezutul

numai unghiurile

au libertatea lor

de a privi în glonţul puştii

*

Din sânul vieţii am smuls

un pumn şi ceva de stele

niciodată nu m-am plâns

de prisosul naşterii lor

ci doar de rebela măsură

ca să mi le atârn la urechi,

la inimă nu aveam cum

Dumnezeu uitase să-mi sufle baiere,

să le agăţ itinerant,

am descoperit apoi

că şi urechile erau închiriate

şi-atunci mi-am împodobit inima

cu răni de sânger

uitând nevoia de stele

*

                Dacă veşnicia ar avea glas

                ar întrupa

în fiecare din noi

semnul ei

aripi sloi

şi-ar veghea la tainic trup

fie de apă

fie de foc

fie de vânt

fie de noroc

în fiecare zi

iar în duminecare

ne-ar scuipa

un canon

uitarea de sine

jertfelnic blazon

pomădând jumătăţi

perechi de cuvânt

de apă de foc

de vânt de noroc

diavol şi sfânt…

…aşadar

                gârboveşte zbor fugar

                ne întoarce

                la hotar

                de lumină neatins

                timpul trup să-l dăltuim

                aripi aripi

                să cioplim

                căci cioplirea e simţire

                zborul numai veşnicire

(Din volumul aflat în pregătire: Eoni arcași)