Versuri de Ștefan Aurel Drăgan

Neterminatul vers

Pe ulița largă fără început,

la care nu-i văd capătul pierdut dincolo de lume,

două doamne îmi măsoară pasul

și îmi desenează fiecare mișcare.

Se opresc la taifas mai încolo de mine

când fac și eu un popas

ca să dau visului

și zborului

și gândului

și cuvântului

și luminii

și la toate ce mă împresoară

un tainic însemn,

ca să fac socoteala la ce a trecut și cât mi-a mai rămas

apoi, când le întorc spatele iar îmi măsoară urma

și mă arată la lume,

mirându-se de dansul neîncetat al trecătoarei mele umbre

ce rămâne pe lucruri, pe oameni, pe păsări și pe durere.

Eu alerg mai departe

și duc în cârcă a lumii neterminat vers

și râd de cele două doamne

ce așteaptă să-și schimbe ștafeta

la capătul drumului cu unic sens.

Nu se poate face artă sub dictare,

nu se poate crea sub jurământ,

nu se poate naște cu iertare,

nu se poate obliga o asemănare,

nu se poate închide un cuvânt.

Nu-mi plac ieșitorii în față,

nu-mi plac cei ce batjocoresc

necunoscând semnul unui cânt

și-l vând în fiecare piață

ca să-și cumpere locul pe care

nu l-au luat prin învățare și prin știința trudei.

Nu-mi plac dușmanii ce se războiesc

doar de dragul alungării insectelor publice,

nu-mi plac licuricii neautorizați

care umblă și ziua cu lămpașe pe la nevoiași.

Moara de la răscruce

Toată viața am stat la moară, la răscrucea vremurilor,

am scos grâul din pleavă și din neghină și am făcut pâine,

după mine cineva va pune însemne deasupra mormântului,

în catastiful cancelariei și al doctorului,

pe un înscris, pe un lăsământ,

pe o scoarță de lemn sau pe o poartă,

pe un semn de uliță care să arate drumețului pe unde-i cărarea,

pe o amintire, pe un blestem sau pe un semn de carte.

Rămân mereu în urmă cu un pas la spectacolul lumii,

locuri în sală n-au mai rămas,

dar o altă scenă mă cheamă;

se-nvârte pe roată un alt univers,

în piață, poeții amenință neobosiți cu un nou vers

și se ceartă pentru un nou cuvânt,

mai încolo, la o masă de taină, popii inventează un nou sfânt,

prin parcuri nevăzute circulă incredibile zvonuri

și alte necunoscute insecte inundă neputincioasele spitale

și-i învață pe oameni despre carnavaluri, descântece și vrăji.

De spaima omului, vremea se preumblă aiurea pe pământ,

de după ziduri și garduri viața pândește în lesă

și se zbate într-o amenințătoare celulă,

pasul e controlat de ciudate semne pe asfalt,

deasupra, undeva departe cerul e spart:

ninge greu peste culorile ce se scaldă în aprinsa vară,

fulgeră peste crestele gerului tot mai obosit,

copacul lumii e tot mai lipsit de umbră,

își tot mai pierde câte-o frunză

roasă de neștiute insecte.

Fuga

Mulțimi de ființe umblau în sus și în jos pe marginea lumii,

să-și caute un rost, să fugă de foame,

să fugărească a anotimpului ger,

să fugă de zilnica spaimă zălogită în prunci.

Un animal nevăzut pândește neconturbat la fiecare colț

și strigă spre o mereu nouă înfățișare,

rostește un nou nume în marele bazar –

glasuri umblătoare, lucruri, păpuși pentru scenă,

chipuri de pus în ramă, saltimbanci sociali.

Eu cred că stăpânesc capătul de cărare,

dar dincolo de fiecare pas mă înspăimântă un alt licurici

și caut drumul și timpul care până acolo mi-a rămas.

Lângă mine strigă pruncii

și-mi arată cum ceasul din al turnului timp mai bate,

că numai mie mi se pare că lumea-i un popas

și că la umbra ei numai eu am rămas.