Silvia Bodea-Sălăjan
Colivii
Pe pereții zilelor a crescut igrasie
Și peste nopți geamătul lumii se frânge
De pe triunghiul pietrei când ninge
Se înalță o calotă murdară sălcie
Ce sfâșie lumea până la sânge
Acolo sunt eu o neliniște vie
Aici mă privește tăcerea și râde
Că lumea-i eșafod dar și propriul gâde
Cu gluga lăsată peste privirile hâde
Ce ne închid în colivii pe vecie
Constanța Popescu
Curgere
Eu o tăcere, tu o așteptare la limita răbdării,
nimic din ce dorește celălalt
și totuși este o cursă preplătită
în care, fără itinerar, fără harta gărilor
și a popasurilor tăinuite, construim povești.
Cuvintele sunt zmeii depărtărilor,
se aude un vacarm de nefoste, neavute și dorite…
Drumuri nedefrișate, tocesc răbdarea,
pe care mama o împachetase în hârtie glacee
doar să o luăm cu noi în trenul durerilor mute…
Să facem sărbătoare din tristeți!
Mâine e o întâmplare fericită care nu depinde
de noi, mereu o așteptare care ne apropie de mal…
și curgerea este totuși esența iubirii,
o sărbătoare eternă…
Lucia Bibarț
Dinaintea înghețului alb
Pe obrazul toamnei,
ca pe al femeii,
s-au așezat trăiri mute.
Farduri intense
acoperă riduri lăuntrice.
Dorul sevei ce se scurge
ară răni roșiatice.
Pletele șerpuiesc ruginiu.
Sângeră carnea pe trupul clepsidrei,
răsuflarea târzie se sinucide duios.
Viața înnebunește pustiu.
Prins voluptos în cromatica
dinaintea înghețului alb,
Timpul se dezbracă de clipă.
Ana Ardeleanu
arome de duminica
în fiecare buzunar porţi o femeie
femeia lui Dumnezeu
niciodată eradicată
doar invitată la masa mare a iubirii tale
să fie culoare
să fie iubire
să fie Dumnezeu
cu tot eşantionul său de muze
care nu practică mania persecuţiei
nu te chinuie cu frumuseţea lor
doar te însoţesc până la cimitir
dacă vrei şi mai departe
în pântecele universului
acolo unde Dumnezeu chiar are milă de tine
te încornorează
te declară cerbul Zeului Soare
iar pe frumoase, aromele sale
de duminica
Melania Rusu Caragioiu
Efemeră de toamnă în Montreal
Au mai rămas doar ultimele frunze,
Întruchipând:
Câţiva palmieri.
Trei balerine,
Litere care-mi vorbesc mie,
Un căţel cu laba la ureche, şi
Piepteni, foarte mulţi piepteni.
Privirea mă fură şi iar îmi apar:
Tridentul (din ramuri, al) lui Poseidon,
O furcă de făcut căpiţe de fân,
Păsări cu aripile deschise,
O Babă Cloanţă, cu ciuf pe cap,
Miniaturi de pomi (cum desenează copiii),
Steaguri şi eşarfe colorate,
Câteva şiruri de cocotieri, de aceeaşi înălţime, şi
O rândunică singuratecă.
Se întunecă;
Privirea-mi obosită mai discerne:
O vulpe cu un corb pe spinare,
Albine mici, albine mari,
Virgule,
Bondari;
Şi dincolo de ele: cerul de octombrie,
O zi de vânt,
O zi de ploaie,
O zi de soare blând şi nostalgic.
Copiii culeg frunzele de aur, purpură şi aramă,
Adulţii înoată prin frunzele răscolite,
Păsările-frunză pleacă luându-şi puii cu ele…
Încep să îmi simt umerii.
Şi casele rămase fără cojoc, încep să se îmbrace…
Valentina Becart
Fluturi de noapte…
În mijlocul nopții, mereu altceva:
fluturi șovăind, un turn răsfrânt
peste ape,
o ancoră la mal și câteva cuvinte
alungite,
între amintirea de demult și prima
umbră
trezită din visare.
De nicăieri, un corn de vânătoare,
pocale,
o mână ce rotea un arc, iar undeva,
în partea stângă, cuvântul nemișcat,
unealta de tortură…,
în timp ce-o armonie
nefirească
părea s-atingă (delicat) întregul cer
și gândul
celui resemnat și-n așteptare…
În miezul nopții, în adânc,
dispar ferestrele,
privirile se-ascund în prima
rugăciune,
în timp ce fluturii de noapte
(cu stăruință) cer azil –
sub clopotul de sticlă, ce-adăpostește
blând… lumina filiformă
și-avântul pentr-un alt poem…
+ There are no comments
Add yours