îngerii nu mai poartă aripi
îngerii nu mai coboară din cer.
nu mai au de ce.
s-au săturat de selfie-uri cu icoane
și rugăciuni scrise ca postări.
acum îi vezi pe stradă
cu teniși rupți,
cu gura plină de sarcasm
și ochii triști
ca vitrinele goale
dintr-un oraș falit.
îngerii beau bere la PET
pe borduri ude,
fumează țigări ieftine
și te privesc
fără judecată.
doar cu mila aia
pe care n-o cer
dar o au
în fiecare rid.
nu zic nimic.
doar tac.
ca niște fantome obosite
care-au văzut prea mult
și-au fost uitate de toți.
ei nu salvează cu harfe,
ci cu priviri.
cu o vorbă spusă exact când trebuie.
cu o mână pe umăr
când totul se duce dracului
și nimeni nu mai întreabă
„ești ok?”
unii lucrează în benzinării.
alții vând bilete la metrou.
unii spală vase
și scriu poezii
pe bonuri fiscale.
sunt printre noi.
și nu, nu sunt frumoși.
nu strălucesc.
n-au aură.
dar când îți e lumea mai mică
decât o cameră fără geamuri,
ei apar
ca o brichetă care pornește
la a treia încercare.
îngerii adevărați nu vin din cer.
vin din iadul tău personal
cu un scaun și o poveste.
te lasă să plângi.
și nu fug.
când o să mor,
sper să nu mă ia vreun heruvim gras
cu aripi de porțelan.
vreau un înger de-al meu,
cu ochii obosiți și cu voce groasă
să-mi zică:
„ai dus-o bine, frate.
ai sângerat frumos.
hai, mergem să bem ceva.”
manual de utilizare pentru o inimă second-hand
nu știu cine a avut-o înainte
dar uneori, noaptea, când mă întorc pe partea stângă
o aud cum face zgomot
ca o valiză trântită într-un aeroport străin
doctorul zice că e în regulă
că sunetul ăsta e normal
că unele inimi au nevoie de mai mult spațiu
pentru tăcerile pe care le cară
mama zice să nu beau
să nu stau mult în frig
să nu mai iubesc femei
care scriu poezii mai bune ca mine
prima oară a crăpat în bucătărie
când tăiam roșii și mi-ai spus că
nu mai știi exact dacă mă iubești
sau doar te-ai obișnuit cu felul în care
te las să-ți lași șosetele sub patul meu
a doua oară – pe stradă,
când m-am întors după tine și
ai zis „n-are rost” fără să ridici vocea
doar așa, ca o propoziție
pe care o spui la checkout,
când ai uitat portofelul acasă
a treia oară –
n-am mai știut că s-a rupt
decât după ce-am încercat s-o folosesc iar
și n-a mai pornit
acum o țin în piept ca pe un obiect fragil
dintr-un magazin fără nume
nu mă mai mișc brusc
nu mai zic „te iubesc” cu tonul de „suntem bine, nu?”
îi dau apă, îi citesc din când în când
poezii scrise de alții,
mai buni,
care n-au fost nevoiți să-și coasă sentimentele
cu ață chirurgicală
o port cu mine ca pe un animal de companie
care a fost salvat dintr-un accident
și încă tresare când aude uși închizându-se
într-o seară
i-am scris o scrisoare inimii mele
am zis: iartă-mă că te-am băgat în oameni
care n-aveau loc pentru tine
că te-am tradus în limbi care n-au cuvânt pentru „rămâi”
că te-am vândut la preț de poveste
când tu voiai doar să fii ascultată
într-o zi, poate, o să te vindeci,
mi-a spus o fată
care mirosea a librărie și vin ieftin
dar de bună calitate
și-a adormit pe pieptul meu
iar inima a tăcut
ca un poem terminat
fără să fie nevoie să-l mai scriu
când cineva întreabă
„ce mai faci?”
spun:
funcționez
ca un ceas vechi
care n-arată ora exactă
dar tot sună la fix
n-am spus nimic
dimineața era translucidă,
ca o rană
acoperită cu tifon ud.
mi-am atins gura,
era acolo.
nu scosese nimic
de zile întregi.
în bucătărie,
o ceașcă răsturnată
ținea loc de răspuns.
am trecut pe lângă oglindă.
n-am avut curaj să mă văd.
cineva mă uitase
cu grijă,
ca pe o fotografie
de care nu mai ai voie să vorbești.
afară
nici vântul nu mai făcea zgomot.
era genul acela de liniște
care te obligă
să recunoști
că ai pierdut
ceva
fără să știi ce.
la gară,
o femeie își citea viața
pe ecran.
eu
mă prefăceam că înțeleg
unde merg.
