V-aștept odată cu colindul
De-atâta vreme vă aștept
deodată cu colindul,
să stăm și noi, să ne-auzim vorbind,
că prea de multe ori
vorbit-am doar cu gândul
și gânduri bune-n suflet depănând.
E altă stare când simțim vorbirea
și aburul Crăciunului pe tâmple,
să ascultăm venind din cer iubirea,
sub forma unor clipe sfinte.
Sfinte prin tot ce se petrece,
sfinte prin tot ce noi simțim,
să nu uităm că totul trece
și doar cu dor ne-mbogățim.
De-atâta vreme ne este tot mai dor
de noi, de ceea ce iubim
și tot mai des pe aripi de condor
zburăm spre nu știu unde
și ne tot grăbim.
Și ne grăbim
în toată muta noastră inconștiență,
să ne topim ca ceara unei lumânări
în loc să ne-mbătăm
în sfânta noastră existență
beți și zid în calea tragicei uitări.
Totuși, să nu uităm că-n astă noapte
Hristos se naște-n noi și-n toate
și-n murmurul eternei sfinte șoapte
să ne rugăm să fie ziuă
și din ce în ce tot mai puțină noapte.
Toamna iar a murit
Mi-a spus odată toamna,
la o vorbă, lângă un pahar cu vin
stors pe vremea ei,
că nu i-a fost dat să creadă
că și ea trece
printre anotimpuri
și că, la un moment dat,
și ea va muri
ca orice început.
Am ciocnit paharele de lut
ce sunau a pocnet surd,
ca al unui clopot crăpat
de multă vreme
și nevindecat
de cei care-l trăgeau de veacuri,
de la un anotimp la altul,
de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat…
Apoi, toamna, prietena mea,
mi-a șoptit în tâmplă
o șoaptă ce se prelingea
dinspre timpan spre gură
ca o dâră ce semăna
cu o urmă de sânge,
că mustul din ea
este esența mea,
este viața mea,
este însuși existența adevărului
despre ceea ce va urma.
Apoi, a venit la masa noastră iarna
și mi-a transformat mustul toamnei
în cuburi de gheață criogenică
pentru eternitate.
Ce trist. Toamna iar a murit!
