Filă albă
O zi fără nume.
Apărută
de niciunde peste noapte.
Printre ochiurile țesăturii lărgite la nesfârșit
precum o maree în flux
timpul sau doar amintirea lui
aruncând violete albastre pe țărm,
retrăgându-le nerăbdător
cu zgârcenia unui amnezic.
Neclintită lumină gelatinoasă
prinzând în capcană oameni, copaci, lucruri.
N-am curajul să ies din mine. Din casă.
Nu vreau gânduri, cuvinte sunătoare,
nu vreau mișcare,
nici măcar frumoase gesturi străine.
Un măr
În fiecare zi se împărtășește cu o felie subțire de măr.
Dar nu postește precum Irina de Hrisovalant
(frumoasa capadociană din secolul IX, aleasă
de împărăteasa Teodora să-i fie
mireasă fiului ei, Teofil,
însurat, totuși, cu alta).
Nu e un măr de aur rupt de pe o creangă din poveste,
nici furat de Adam și Eva din arborele vieții,
nici acela căruia Origene i-a atribuit semnificație
de har divin, roditor, al cuvântului,
într-o secvență aleasă
din Cântarea Cântărilor.
Nu e fructul adus în poala șorțului de femeia străină,
venită la ceas de seară (pe când apăreau stele duium),
dintr-un tărâm nevăzut,
(poate din pajiștile pline cu meri din Calea Lactee),
să aibă pământeana aceasta să mănânce vreme de-o lună,
fără ca mărul cu pricina să se micșoreze.
Nu-i cumpărat de pe ulițele din târg,
de la vreun „gugulan cu car cu mere”.
E un măr mic, chircit, pătat și roșcat,
de care s-a lipit cu tandrețe o frunză de toamnă,
cu mijlocul ei,
arătând de parcă e un fluture
bătând din aripi, cu coada ridicată,
gata să guste într-un sărut pe furiș
miere din obrăjorul parfumat.
O, nu!
Nu e adus în raniță
drept ofrandă de la mănăstirea Izbuc,
ci postat nostalgic,
de el,
într-o zi cețoasă de toamnă pentru ea,
pe facebook.
P.S.: Cu legătura iubirii, leagă, Cuvioasă,
pe cei despărțiți de amăgirea urii,
curmând dezbinarea dintre ei.
(„Paraclisul Sfintei Irina Hrisovalandu”, fragment din Cântarea 9) – scris în 28 iulie, în ziua morții sfintei.
Ioan
Îți amintești?!
Eu n-am uitat niciodată fragii din acel iunie,
mai aprinși decât sângele nostru,
pe care îi culegeam împreună cu tine pe dealuri, la Luna,
printre pletele lungi, unduioase, de adieri clătinate,
purtate în valuri spre cerul înalt, cu destrămări de nori albi.
Eram Mireasa din Cântarea Cântărilor
prinsă între două falii de lumină,
urcând spre înalt
împreună cu Mirele Meu.
Nu știu nici acum ce fel de poveste lega colilia
în momentul acela pe deal de o alta,
a unei alte veri,
care, poate,
s-a aprins vâlvătaie
în inima ta.
