Ce spui?!
Simt că aripi îmi cresc și-mi reiau zborul,
S-au cam risipit și bunurile din cămară,
E-atâta prospețime, de trezește călătorul,
Ce spui, e oare semn de primăvară?!
Desculță alerg și cânt voios prin ploaie,
În horă cu fluturi, păsări… e-așa frumos afară!
Sub tălpi simți firul ierbii cum se-ndoaie,
Ce spui, ne-mbrățișează o nouă vară?!
Pe câmp explozie de rod bogat așteaptă
Culegătorul vrednic, ce recoltele-și înseamnă
Bucurându-se de-a muncii răsplată dreaptă.
Ce spui, bate la geam bogata toamnă?!
La gura focului povești se spun spre seară,
Iar vinul roșu, cald, în cupe ni se toarnă,
Până și visele parcă sunt prinse-n gheară,
Ce spui, ne-acoperă de tot această iarnă?!
De la fereastră, prin oglinda anilor de-argint
Privesc, acum tăcută, nuanțele florilor din glastră,
Iar ochii-mi, cerniți de dor și neuitare, nu te mint,
Ce spui, câte anotimpuri a trăit iubirea noastră?!
De-am ști…
Ne îmbrăcăm în detalii doar de firmă
Crezând că ambalajul ne pune-n valoare,
De-am ști că toate acestea sunt risipă
Am alerga desculți și am cânta prin ploaie.
Trecem grăbiți, neascultând oftatul,
Ascundem tot ce credem a nu da bine,
De-am ști cât rău ne-aduce neiertatul
Am plânge peste noaptea care vine.
Privim în sus, dar nu spre-albastru’ Cer
Ci căutând, prea însetați, glorii deșarte,
De-am ști că totu-n lume-i efemer
Am urca doar culmi ce ne sunt scrise-n Carte.
Iubirile le-nchidem, mândri, în cuști de aur
Gândind c-așa o să gustăm, din plin, fericirea.
De-am ști ce preț plătim pe-acest imaginat tezaur
Aripi am cere, ca liberi, s-atingem nemărginirea.
Nici chipul nu ne-a fost scăpat de poleială
Asumându-ne puteri mai mari ca însuși Creatorul
De-am ști că mai tot ce ni se vinde e sminteală
Am fereca porțile, alungând negustorul.
Hăul din huzur
E gol în suflete, de prea mult bine
Când, alergând după agoniseală,
Uiți de ceea ce e mai sfânt în tine,
Bucuria, pe care-o tot aștepți s-apară,
A stat ascunsă, ai zăvorât-o, iar acum e, deja, seară.
Strigi în pustiu, dar ea nu te aude,
Bezna apasă peste uitările prea multe
Și nu-i chip să-ți zâmbească o stea,
Blocat-ai și calea ce duce spre ea
În fuga, ce-n prim plan, alte interese avea.
De ce alergi, când nimeni nu-i în urmă,
Simțind cum sclipirea din tine se curmă
C-ai ascultat de glasuri străine
Și-ai ferecat îndemnul din tine
Ce-ți șoptea c-ai rătăcit linia de pornire.
Oprește-te, o clipă și privește-n sus,
Mai sunt și drumuri despre care nu ți s-a spus,
Cu tine, aici, a fost trimis un gând
Când Cerul s-a-ndurat să te pogoare pe pământ
Deschizându-ți și calea, spre-a-mplini un legământ.
Din leagăn, la mormânt, foaia de parcurs ți-e dată
S-o completezi, zi de zi, an după an…
Cu pana înmuiată-n faptă,
Peste care la final se va pune
Dosarul unei călătorii rele sau… bune.
De-nvinuiești și cauți responsabili la traseu
Crezând că astfel nu vei respira atât de greu,
Nu uita că Raportul vieții ce-ți va fi pus pe masă
O singură semnătură va purta,
Doar tu fiind obligat să răspunzi de ea.
Pădurea, oricât e de deasă, ia aminte,
Raza de soare fiecare ramură o pătrunde,
Nu rămâne ascunziș neluminat, măcar o dată,
Lupta, însă, e de dus viața toată:
Bucuria din tine e izbânda cea adevărată.
Din volumul Frânturi de gând în amurg (Meditații), în pregătire.
