Dana Chende
Experiment
doi necunoscuți
rugați să își strângă mâinile
până când inima din piatră
se dezintegrează în fărâme
se acceptă că suntem loviți fără noimă
înghițim veninul chiar din sânul mamei
confuzie scrisă pe buzele și tâmplele noastre la nesfârșit
nu mai există spațiu pentru evadare
rupem bucăți de adevăr
încercând să îl transformăm în convenabil
ultima notă a experimentului
este adânc inscripționată în universul ochilor
ce stau deschiși și așteaptă
***
din capul pieptului
se destramă mereu sentimente
precum rochiile femeilor se destramă
croind în noapte nenumărate căi
spre inimile străinilor
adevăratele sentimente
sunt create tocmai din haos
am capturat polul nord și sud
sub coasta care învelește
o iubire fără sfârșit
Voichița Lung
În eternitate
(Lui Eminescu – 15 iunie)
A înverzit candid pădurea de argint,
Cu zvon de primăveri din ram în ram,
Izvorul susurul zglobiu şi-a dezmorţit –
„Fiind băiet, păduri cutreieram…”
Au înflorit ciorchini florile albe,
Vechiul salcâm, de lună poleit,
Învăluie ca-n vrajă de poveste
Sufletul pur, arzând de-ndrăgostit.
Aşteaptă-n taină crengile plecate
Din codrul verde, legănat de gânduri,
Dorinţa de iubire fără moarte,
Sub flori de tei căzute rânduri-rânduri.
Târzie, toamna bate la fereastră…
Prea crudă şi nedreaptă soartă,
Pierdută-n depărtări e floarea-albastră,
Sub plopii fără soţ, iubirea moartă.
Un singur dor pluteşte în tării,
Luceafărul îşi stinge tăcut ultima rază,
La margine de mare, dorinţele târzii:
Un cer senin şi Îngerul de pază.
Se zbuciumă adânc păduri de chiparos,
În umbra morţii toate au sfârşit…
Genunchii sufletului îi plecăm pios,
Privind spre steaua care-a răsărit!
Ivan Pozzoni
Hotel Acapulco
Mâinile mele, subțiri, au continuat să tasteze versuri,
transformând fiecare zvon despre morți în hârtie
care nu a lăsat testament,
uitând să trateze
ceea ce toată lumea numește afaceri ca de obicei
a fiecărei ființe umane: birou, casă, familie,
idealul, pe scurt, al unei vieți obișnuite.
Toate apărările au fost abandonate în 2026
a unui contract permanent,
etichetat ca deranjat,
m-am închis în centrul Milanului,
Hotel Acapulco, hotel dărăpănat,
adunând laolaltă visele celor marginalizați,
epuizarea economiilor tale
în chirie, în reviste și mese slabe.
Când poliția face raid
în camera de peeling a Hotelului Acapulco
și vor găsi un alt mort fără voință,
cine va spune povestea, obișnuită,
a unui bătrân care trăia împotriva vântului?
Ștefan Aurel Drăgan
Amânarea
Mă împac în fiecare zi cu lumea,
îl iert în fiecare clipă pe cel ce mi-a dat fructul oprit,
pe care îl gust necontenit ca să descopăr uimirea
ce nu încetează să mă copleșească…
sub fiecare spin din talpă,
în fiecare privire, în orice zvon.
Mă joc cu foamea, mă scald în sete,
alung plânsul cu un neterminat zâmbet
și mă leagăn în a luminii talaz,
zidesc, în fiecare străluminare, din strigăt, un extaz.
Tata și mama mă tot cheamă,
dar mă amăgesc cu o amânare:
„Mai joacă-te cu pruncia”, mă îndeamnă,
încă marelui pom nu i-ai descifrat tot rostul,
încă n-ai descoperit capătul la nesfârșita cărare,
sub interzisul copac mai străfulgeră un fruct,
pe ramura lui o pasăre mai cântă
și cu aripa, încă mai tulbură nesfârșita zare.
Fii boacter la strajă și gornic la holda necuprinsei vieți,
ia zilnic zălog,
mai scrie un poem, mai termină-o cântare,
mai strigă-o veste nouă,
mai aruncă câte-un spic pe a pâinii stog,
mai oprește-te din alergare,
mai stai de veghe, încă nu s-a terminat postul,
mai zboară dincolo de zvonul de clopot
și mai întrece-te la fugă cu a lumii tropot,
și mai dezleagă un mereu auzit și mereu ascuns șipot.
Viorel Birtu-Pirăianu
Visul
eram atât de obosit încât pleoapele se alipiseră de gânduri
pe masă lumânarea se ruga
pentru a se obișnui cu singurătatea
ningea trist pe drumuri uitate
eram agățat de o frunză așteptând chemarea
firesc nu am atins niciodată depărtările
erau atât de departe de mine
prea târziu am înțeles, îmbătrânisem
tu îți ascundeai tălpile arse de gânduri
ochii ningeau acoperind depărtările
din buzunare rupte curgeau întrebări
nu mă ascultai
căutai umbrele ploii în palmă
te-ai ghemuit apoi în mine
te-am învelit ușor cu un val
erai femeia ce nu o întâlnisem niciodată
Gabriela Botici
Sonet CLX (Obiecte)
Pe raftul vitrinei amare, când urmele umbrei uitate,
prin dorul de azi vor răzbate, durerea, prin zori viitoare,
va naște doar frunze uscate și tot ce nu poate să zboare.
Sădește în mine o floare, să-mi poarte tristețea în spate!
Pahare, atent așezate, săruturi purtau fiecare
în timpul cu zilele clare, când viața avea libertate.
Din poze, sărace-n culoare, priviri estompate și mate
presară lumină-n păcate. Atunci amintirea mă doare.
O broșă frumos colorată, inelul cu piatra căzută,
batista ascunde, în cută, târzia și ultima pată,
din partea candidă, brodată cu litera, astăzi cernută
de anii ce nu împrumută secunda, în huma săpată.
Când clipa ajunge la plată, ființa va fi nevăzută,
și piere în lumea trecută, ascunsă și fără durată.
Costel Suditu
altceva nimic
în mijlocul mării un copac deocamdată
nu există sens nici măcar unic trafic
haotic întîmplările doldora nesperat
adaosul de logică grefat florii-soarelui
crescută pe locul tău de veci dacă
nu ar fi septembrie aș crede că visez
aceste zile în care nu simt că trăiesc ultima
dată cînd am privit umbra copacului
mi-am închipuit marea ca un ghiveci nimic
altceva nimic se pierduse pînă și sarea
