Cosmin Andrei Tudor

O piatră murind

Nu-i nimic dramatic în moartea

Unei pietre.

Ele nu stau ca oamenii

În paturi de spital

Și nu-și varsă lacrimile în colțul ochiului

De frică dilatat

La vederea seringii.

Și nici nu se ofilesc ca plantele

Maronii și pleoștite

Odată verzi.

Ele mor pe nesimțite

Iar noi continuăm a călca pe dânsele.

Au o moarte asemănătoare cuvântului

Care tocmai ți-a fugit din gură

De pe buze

De pe vârful limbii

Și care tocmai ce s-a lovit de timpanu-mi

Vibrând

Și care tocmai ce-a fost îngropat undeva în lobul meu

Temporal.

Și doar amintirea-mi fi-va-le sicriu!

La căpătâiul pietrelor

Din cimitirul pietrelor

Vor sta înfipte cuvinte

Drept cruci.

Vasile Hatos

Cărțile

Locuiesc într-o căsuță cu ferestrele deschise,

Pe pervaz stă o fetiță cu mânuțele întinse,

Căutând îngândurată chipul dulce al iubirii,

Străbătând noblețea sacră care stă în legea firii.

Ce să fie…? E iubirea care așteaptă liniștită, într-un colț,

După un scaun se aude scârțâit ca de lemn ros.

Într-o ladă de hârtie, se aude un chițăit,

Mă-ntorc, privesc spre patul unde stă tolănită…

O ființă venită dintr-o carte fără coperți,

Cu a ei scoarță ce-i roasă în ambele părți.

Stau, mă uit, zâmbesc alene, mă îndrept spre șoricel,

Care fuge înspre lăzile cu cărți, parcă-s uitate în el!

Chipul lui Homer mi-apare lângă bietul copilaș,

Ce-i uitat în altă vreme de pe timpul când era incaș!

Dau să pun mâna pe o carte prăfuită,

Dar un altul se strecoară dintr-o ladă găurită.

Simt că totul se topește, cărțile îmi sunt

Suflete fără pereche, ce-mi aduc ceva profund.

Vali Nițu

Iubiți-vă într-o respirație

La gala de excelență a dragostei, ca mod de viață,

trăim iubirea în cercul de vreme cu inele argintii,

mulțumesc degetului din linia vieții, femeii timpului

de undeva din univers, mi-a șoptit dintr-o puternică lumină:

„nu aveai cum să nu mă iubești”, privește-mă prin fapte

cu ruga mâinilor eu vin în fiecare noapte.

Îmbrățișări de cuvinte se-nchid într-un cerc,

cu propria-i lungime între azi și mâine,

puntea spre libertate, pentru rolul principal al vieții

o singură respirație, credința-n iubire,

tulburătoare jumătate ești din totdeauna cu mine, în minte,

în clipe, în brațele cuvântului, o poveste „fierbinte”.

În liniște-mi „spăl” tâmplele cu buzele tale, imperiale dorințe,

îmi odihnesc taina pe trupul flămând,

cu delicatețe, iubita mea îmi desenează dorul,

pe o pânză de suflet, lângă ea inspir a doua tinerețe,

respir prin dorința ce-și dansează culoarea,

într-un anotimp recunoscător îți sărut mâinile și așteptarea.

Te străbat pe îndelete și-ți sărut sinceritatea,

îți alint clipa de sens spre înserare, cu liniștea dintr-o stare,

te scriu într-un solfegiu din orizontul de pe verticala iubirii,

rămânem printre metafore o adiere de vânt,

pe trupurile îmbrățișate în iarba crudă,

buzele nu se mai opresc din sărut, pasiune în noaptea nudă.

Acum scriu, acum e dor mare, marea mea dragoste,

mare, fredonând refrenul unui „val”, zâmbesc,

parcă aud: „lasă-mă într-o rână să mă odihnesc”,

spune-mi tu, vers, suflet, trup, cum trebuie să o scriu în sărut?

e binecuvântare a cuvântului „omenesc”, o privesc în zare

despletite dimineți cu degete lungi, tu, iubito, într-o rază de soare.