Versuri de Christian Sinicco, în traducerea Luciei Ileana Pop

Christian Sinicco s-a născut la Trieste, în 1975. Redactor-șef la Fucine Mute, unul dintre primele periodice multimediale italiene, a fondat Lips (Liga italiană de poezie slam). Se ocupă de investigația noii poezii dialectale prezentate în Italia pe bucăți. Antologia poeților în dialect și în alte limbi minoritare (1950-2013) (Gwynplaine, 2014) și regizează Poezia timpului nostru. A publicat poezie în reviste și volume, inclusiv în colecțiile Passando per New York (LietoColle, 2005) și Alter (Vydia, 2019). Versurile sale au mai fost traduse și în albaneză, bielorusă, catalană, croată, engleză, letonă, olandeză, slovacă, slovenă, spaniolă, germană și turcă.

Il ramo bianco

Oh che tranquillo mar, che placide onde

Vittoria Colonna, poeta

non so per quanto tempo la luce mi inchioderà alla gioia,

è una deriva che guarda l’acqua, un sogno che dispone lo splendore:

forse hai paura di entrare, e l’inquietudine può rovesciare

l’ostinazione e la tua permanenza – come avrai capito io non sono

e non so quando cadrà la pioggia, qualcosa che sia assente

che cambi l’inerzia abituale, lavando anche solo un pezzo di mare,

il ramo bianco, coperto di salsedine, su qualche pietra e le alghe

restate all’asciutto; è la marea e questo rende il tentativo

ancora più fragile, l’equilibrio precario: dovrei lasciarti dove sei,

dovrei lasciarti lì, mentre il sole sulle onde ti porta a me

Ramura albă

O, ce mare calmă, ce valuri liniştite

Vittoria Colonna, poetă

Nu știu pentru cât timp lumina mă va lega de bucurie,

este o derivă care privește apa, un vis care rânduiește splendoarea:

poate ți-e teamă să intri, iar neliniștea poate răsturna

încăpățânarea și permanența ta – așa cum ai înțeles, eu nu sunt

și nu știu când va cădea ploaia, ceva care să fie absent

care să schimbe inerția obișnuită, spălând chiar numai o bucată de mare

ramura albă, acoperită cu sare, pe vreo piatră și algele

rămase pe uscat; este fluxul și asta face încercarea

și mai fragilă, echilibrul precar: ar trebui să te las unde ești,

ar trebui să te las acolo, în timp ce soarele pe valuri te aduce la mine

La melagrana

oggi sei stato trascinato in un suono

ferito dalla luce che filtra dai pini, una melagrana e l’asciugamano

e la solitudine – leggendo un libro che accende

la leggerezza e il cielo sereno,

poi spacchi in due il frutto, lo sgrani e lo mastichi piano
e il pomeriggio inghiotte e in alto si azzurra

Rodia

azi ai fost purtat într-un sunet

rănit de lumina care se strecoară printre pini, o rodie și prosopul

și singurătatea – citind o carte care facilitează

seninătatea și cerul lin,

apoi împarți fructul în două, îl cureți și îl mesteci încet

iar după-amiaza înghite și devine albastră deasupra

La città marina

la notte è distratta

come una città marina e un bambino che sporca di sabbia –

camminando su una terra che non è più sua,

incantata e sbiadita nel buio incontra una A

scritta sul muro; dietro un’automobile vecchia

le case crollate si affastellano

vuote, riflettendo la lettera

Orașul marin

noaptea este absentă

ca un oraș la malul mării și un copil ce murdărește cu nisip –

mergând pe un pământ ce nu mai este al lui,

fermecat și estompat în întuneric întâlnește un A

scris pe zid; în spatele unei mașini vechi

casele prăbușite se îngrămădesc

goale, reflectând litera

Fine della processione

entriamo in un piccolo cimitero e penso in una lingua non mia

parole che sembrano dure come i discorsi del prete:
recitano una parte che si ripete nella totale amnesia

poi si arriva ai Signore pietà, Cristo pietà, chiusi da questa parete

di uomini e donne scesi dalla sommità del paese e dalla chiesa

e sogno una grande processione che chiami l’Europa, quando suona

una campanella, il prete tira la sua corda tesa
più e più volte, e seguita con una preghiera, questa volta atona –

intanto la marea che entra nel Mediterraneo si insanguina

come un’aorta spinge il sangue di Cristo tra tutte le capitali

e per un attimo credo che l’orazione duri tutta la mattina –

fissando le lapidi di pietra e i fiori avvolti dai giornali

ci dividiamo come un unico corpo tra le tombe, e io non so più pregare:

per alcuni è un cammino di conoscenza, per altri solo di speranza

e il cimitero è così affollato che non si trova un angolo per amare

Sfârșitul procesiunii

intrăm într-un mic cimitir și gândesc într-o limbă care nu-i a mea

cuvinte ce par dure precum vorbele preotului:

ele joacă un rol care se repetă în amnezia totală

apoi se ajunge la Dumnezeule, miluiește, Hristoase, ai milă, închiși de acest zid

de bărbaţi şi femei coborâți din vârful satului şi din biserică

și visez la o mare procesiune care să cheme Europa, când sună

un clopoțel, preotul trage de coarda lui întinsă

iar și iar și urmat de o rugăciune, de data aceasta fără ton –

între timp fluxul care intră în Mediterană se însângerează

ca o aortă împinge sângele lui Hristos printre toate capitalele

și pentru o clipă cred că rugăciunea va dura toată dimineața –

fixând pietrele funerare și florile învelite în ziare

ne împărțim ca un singur trup printre morminte, iar eu nu mai știu să mă rog:

pentru unii este o călătorie a cunoașterii, pentru alții doar a speranței

iar cimitirul este atât de aglomerat încât nu găsești un colț pentru a iubi

(Poemele traduse fac parte din volumul de poezii „Ballate di Lagosta”, premiat sau finalist la mai multe concursuri în Italia)