Cătălina Soare-Hȕll
Caleidoscop
În fiecare dimineață
văd un copil deșirat
tăcerea lui aspră
roade timpanele până la sânge
buzele subțiate
sorb fără încetare lumină
în albastru,
lopeți de pământ
îl izbesc în față.
Pecetea dimineții
sparge caleidoscopul
copilul
ia fiecare fărâmă de oglindă
o aruncă peste casă
să-i fie cu noroc
precum un dinte smuls copilăriei.
Gabriela Marin
poezioară în minuscule
diafană boare
impresii de soare
trăiri ușoare
dulce licoare
vorbe de valoare
verbe inspiratoare
gânduri în vâltoare
multă candoare
rimă visătoare
pomi în floare
Silvia Bodea-Sălăjan
Primejdia din urmă
te-am căutat uneori zile de-a rândul
te-am căutat și nopțile printre vise pierdute
cu picioarele rănite de imașuri păscute
cu turme rebele care-mi frământă gândul
sfâșiată de patimi se mai joacă Medeea
alături pe scena cu coroana căzută e regele Lear
jos spectatorii privesc în delir
dar plânge cu pumnii la tâmple ideea
e cel din urmă spectacol pe scena uitată
pe care doar cabotinii-și citesc rolu-n surdină
nici spectatorii nu-și asumă propria vină
doar eu mai sper pentru toți o răsplată
mai aștept și-acum drumul luminii să știu
unde e limita de care cândva am trecut
aș vrea să văd clipa ce-atât de mult m-a durut
dar sunt obosită și-i atât de târziu
Ciprian Vestemean
Rătăcit pe sub ceață
Citesc în praful de pe inima mea
că de mult nu a mai fost iubită!
De aceea, aproape noapte de noapte
adorm ca un mort uitat
pe o pernă de nisip.
Mă simt ca și cum aș fi băut
pe nerăsuflate
un întreg pahar cu venin stors din papagal!
Da… acel papagal ce vorbea
numai despre iubire…
iubirea… acel venin dulce-amar!
Cel puțin, știu că voi orbi curând
și ochii mei vor vedea
numai o lumină moartă
și mă voi simți ca atunci când
curcubeul a avut un coșmar
fiindcă s-a visat în alb și negru!
Dar, până atunci…
să continuăm ce facem
și să ne afundăm în tăcerea caldă
afumându-ne cu șoapte dulci
așteptând timid ca
o melancolie să ne muște de picior!
Ceața se întețește…
iar mă voi rătăci o vreme…
Gabriel Nicolae Mihăilă
acest zid are două fețe iar una mi-e străină
e o dimineață senină
în care sparg sâmburii caiselor cu bolovanul
de parcă i-aș crăpa capul & gâdila tălpile cerului în același timp
îmi place să fiu copil
ofer tot sâmburele
cerul râde cu lacrimi
devine dureros
iar pielea arsă a pământului
începe ușor să mă îmbrace
un sac de gunoi plin
în coșul pieptului evadați fac mersul piticului
iar un chirurg c-un ac semilună
dă sportiv la copcă
zidul ăsta e mai înalt decât mine
zidul ăsta dezamorsează inimi
zidul ăsta mestecă oameni & scuipă oase
zidul ăsta e un animal sălbatic care-și mănâncă puii
zidul ăsta e singurătatea care se masturbează dincolo de ochii tuturor
zidul ăsta e un scutec plin cu care voi fi îngropat
zidul ăsta e ca și cum te-ai deconecta singur de la aparate
pentru că ești ultimul om
din viața ta
Liviu Apetroaie
Către scriitor
Nu
nu ridica tâmpla
de pe orizontul absurdului
nu te trezi
visează
stai acolo adormit
beat de existență
stai acolo
nu
nu sfâșia aerul cu răspunsuri
întrebările-s nenumărate
scrie
cu tâmpla spartă
nenumărate verbe curg de acolo
scriitorule
tu n-ai nicio cameră
nicio formă de a te exista
tu fluieri
așa
fluieri
te aude nimeni…
Adrian George Itoafă
Mâna unui crivăț neliniștit
Locuim în corturile oaselor,
având forme asemănătoare,
uneori inegale,
doar aburii remușcărilor
dovedesc existența,
apoi, ulița pare a ne deplasa
cu precizie, pe o tablă de șah,
fiecare stă pe pătrățica lui.
Mâna unui crivăț neliniștit
azvârle trupurile,
ca la final
să ne reașeze firesc
în nevoia socializării.
Vasile Dan Marchiș
Prelungirea salvatoare a trupului
(sau muza mi se destăinuie)
„Nu te-am întâmpinat
că m-am mirat
de mirarea visătorilor pe kitsch-uri,
făcături,
falsuri,
copii
ci de mirarea ta…
M-am întruchipat drept element detectabil
chiar viabil
prin însăși ce ai tu vital!
Nu înțelegi?
Da, sunt parte din tine:
poezia lichidă-sângele tău
Trăiește-mă…
Să văd cum poți petrece cu măsură
că mă ai astfel!
Cum poți prețui că mă simți astfel…?
Iar eu la rândul meu
te voi bio metaforiza pe deplin…
O, cum gândești acum poezia,
nu ca pe apă chioară
ci ca pe sânge…
Nu cum este afară
ci ca parte din tine…
Ai devenit prin poezie
cum melcul față de cochilie!
Nu înțelegi?
Melcul nu este precum chiriașii
sau ca proprietarii unor adăposturi.
Ci mai mult…
Cum poezia este
protecția viabilă,
inspirația la fiecare pas,
oriunde
precum adăpostul melcului (cochilia)-
prelungirea salvatoare a trupului…!”
+ There are no comments
Add yours