Versuri de Anca Ioana Iacob-Gaidoș

Oanei

De câte ori aud plânset de prunc

Mă-ntorc în vremea dulce legănată

În care simţăminte ascunse-adânc

N-au cum să mi te afle-nstrăinată.

De parcă numai ieri te pieptănam…

Încet, încet, un fir să nu te doară,

Mergând pe străzi adesea căutam

Mânuţa ta ca fulgul de uşoară.

Mai ştii cum numărai, iubita mea?

Pe fiecare degeţel în parte

Şi ursuleţul tău nu adormea,

Decât dacă-i citeam poveşti din carte?

Mi-ai desenat o mie de pisici

Şi toate stând lângă a lor mămică,

O Albă ca Zăpada-ntre pitici…

Nu cred! că ieri erai atât de mică!

Păpuşa Moli mai răcea şi ea,

Dar nu-i plăcea deloc medicamentul,

Atunci eram mămica cea mai rea,

Punând şi-n iaurţele tratamentul.

Te-aud cântând în pat la microfon,

Purtând mărgele, marea mea vedetă,

Şi tocurile mele care-ţi vin,

La orice vârstă, fata mea cochetă.

Erai de-o şchioapă când mi-ai povestit

De-un băieţel poznaş la grădiniţă:

„Mămico, crezi că el e-ndrăgostit?

Dacă mi-a împletit o coroniţă?”

Am toate amintirile cu noi

Ascunse-ntr-un altar pentru vecie,

Eşti viaţa mea, cu totul te ador,

Motivul lacrimei de bucurie!

(mama)

Corbi

Ca şi pierdut un stol fără de ţintă

Făcea ocoluri mari deasupra mea,

Prin haină-mi pătrundea un vânt de chintă,

Mărind cadenţa pieptu-mi se temea.

Ce păsări pot să zboare-n aste timpuri?

Ce pene învelesc trupul voinic?

Ce somn le-a prins în frig de anotimpuri,

Când zgribulit şi cerul e mai mic?

Ce păsări n-au avut curaj să plece

În depărtări cu ţărmuri aurii?

Cum de-au ales făptura toamnei rece

Pestriţă în culori ce-s graurii?

Sunt corbi ce nu cunosc tremur şi frică,

Se-nvârt deasupra mea să-mi dea curaj,

Văzându-mi inima că-i tot mai mică

Şi visele-mi răstindu-se-n picaj.

Se-nnegurează după-amiezi devreme

Şi cât cuprind cu ochii e pustiu,

Copacii-n rugăciuni vin să blesteme

Peisajul plumburiu de cenuşiu.

Am uitat

Am uitat ce frumoasă eşti azi,

Plete lungi îţi acoperă sânii,

Ochii mei s-au născut bieţi nomazi,

Recunosc, văd doar galbenul lunii.

Am uitat să mai fim fericiţi

Cu puţinul ce stă la-ndemână,

E păcat să ne-aflăm rătăciţi

În aceeaşi strânsoare de mână.

Am uitat cum miroase a frig

Când vântoase prin frunze suspină,

Nu cunoaştem al vieţii câştig,

Nu chemăm săracii la cină.

Am uitat să privim curioşi

O furnică ce-n trudă zideşte,

Devenim răi şi duri, furioşi,

O călcăm, ştergem tot mişeleşte.

Am uitat să-nălţăm rugăciuni,

Nu mai ştim face nici semnul crucii,

Ne tot pierdem în deşertăciuni,

O-avem fraţi, singuratici pier cucii.

Am uitat un mormânt mai demult,

Buruieni ţin de cald astăzi mamei,

Totuşi vocea ei înc-o ascult,

Şi-i văd mâinile-n jurul năframei.

Am uitat că desculţi ne-am născut

Şi în tălpi mamele prind săruturi,

Care peste tot răul sunt scut

Şi la glezne-au mărgele de fluturi.

Poeme din volumul „O bluză din tercot”, de Anca Ioana Iacob-Gaidoș, apărut recent la Editura „Caiete Silvane” din Zalău.