Versuri de Alexandru Lazăr

Regăsire

Pe sub stele, printre zări, peste pustia de ape,

Creştea-n mine nerăbdarea, Ţara să mi-o văd aproape,

Plutind, pasărea de dor soseşte-ntr-o lume nouă,

Timpul se opreşte-n mine şi-mi împarte viaţa-n două.

Am văzut în dioramă paşii tinereţii mele,

Urmele înscrise-n gânduri, nemilosul joc de iele,

Logosul divin şi tandru se iveşte-n file vechi,

Sfânta Voce a Iubirii psaltic sună în urechi.

M-a trezit doar ploaia rece, legând în ascuns o rană,

Norii îşi târau mantaua peste urbea transilvană,

Luminată de un soare ce-a tânjit ascuns în nori,

Mi-a ieşit în cale Ţara visată de-atâtea ori.

Verde, unduind pe şesuri şi pe mioritic plai,

Mă cuprinde şi mă-mbată suflarea „gurii de rai”.

Lasă, Doamne, agoniseala frumuseţii Tale-n veci,

Lumea toată, cu-ndurare, peste vreme să o treci!

Iubirea sufletelor mari

Iubirea sufletelor mari

Nu poate fi umbrită de nimic,

Nu o pândeşte niciun inamic

Şi chiar de-ar fi, străjerii ei sunt tari.

Îngerii vajnici pază stau iubirii,

Când vine din voinţa Celui Sfânt,

Nu din hrisoave scrise pe pământ,

Cu privilegii dulci, nelegiuirii.

Pe iubirea cea de Domnul dată

N-o schimbă vremea – gravul povârniş

Ce surpă-adânc, în lume, pe furiş

Altarul sfânt de jertfă preacurată.

Dar sufletele sterpe, mici,

Servind discordiei tainul,

Hrănesc în om doar plânsul, chinul

Ce sunt iubirii groaznici inamici.

Întoarcere

Mereu mă-ntorc acasă,

Purtând o traistă goală

Şi-un sac de doruri plin,

Sunt plin de bucurie

Şi nu mă port cu fală,

Puterea mi-a fost dată

De Logosul divin.

Să mă întorc la vatra

Iubirii şi-a luminii,

Tot El mi-a pus în cale

Prielnic vânt şi far

Şi-n inimă, comoara

Ce-o au în soare crinii,

Că fără El, voinţa-mi 

Se năruia-n zadar.

Oglinda

O, Doamne, când oglinda-mi pun în faţă,

Văd chipul vremuit de toate cele,

Doar gânduri din pruncie mă răsfaţă

Şi-mi dau lumina cuibărită-n stele.

Atunci, eu ştiu că dragostea de sine

E un păcat, dar nu pot să-l ucid,

Că Ziditorul meu e viu şi-n mine

Şi ţine-aprins obrazul meu livid.

Să mă-ndrăgesc ar fi sperjur, nedrept

De nu-L iubesc întâi pe Dumnezeu,

Că inima-i cu El la mine-n piept

Şi, unde-i El, acolo sunt şi eu.

Când faţa mi-e brăzdată ca de plug,

Am bun temei să cred că sunt iubit,

C-a ars încet Nemistuitul Rug

Din care, tandru, Domnul mi-a vorbit.

Poeme din volumul recent apărut la Editura „Caiete Silvane”, „La Apa Vavilonului”, de Alexandru Lazăr.