„Veronica din Sălaj” nu va mai fi „o poetă uitată”

Petru Galiș

Poezie (acrostih)

Veronica din Sălaj

Venit-a de pe plaiuri bistrițene și-a ajuns la noi în sat,

Era tânără, deșteaptă și frumoasă și aici s-a măritat.

Rămasă orfană de tată, l-a întâlnit pe Nechita, învățător,

O, ce bucurie! După puțin timp le-a dat Dumnezeu un „fecior”.

Nimic în lume nu-i mai mult decât o așa avere,

Iar când Dumnezeu ți-o ia, la doar patru ani, e-o mare durere!

Când i-a murit și soțul, mult mai vârstnic decât ea,

A rămas singură între străini și-i era prea strâmtă lumea.

Dar, fire sensibilă fiind, și având talent, s-a apucat de poezii,

Iubirea, dragostea și durerea și-a exprimat-o pentru cei vii.

Nimic din viața sa n-a lăsat nescris, ca tu azi să știi!

Sălajul fiind locul vieții sale și-a zis „Veronica din Sălaj”,

Ăsta i-a fost pseudonimul ce l-a lăsat omenirii gaj.

La comemorarea celor nouăzeci de ani de la moarte

A fost jelită, de Sfântă Mărie Mare, de întreaga comunitate.

Jurăm s-o cinstim, s-o respectăm și s-o venerăm în eternitate!

*

Era în anul 1967 când se preconiza noua împărțire administrativ-teritorială a țării: trecerea de la regiuni și raioane la județe. În comuna noastră, Cizer, se afla Biserica lui Horea, din anul 1773, declarată monument istoric. Revenindu-se la județe, Muzeul Etnografic al Transilvaniei din Cluj a negociat cu Consiliul Parohial al Parohiei Cizer s-o păstreze ca monument istoric, dar să plătească anual o anumită sumă. Neînțelegându-se la sumă, Muzeul din Cluj a hotărât s-o strămute. Zis și făcut!

Eu, elev la Liceul Pedagogic din Cluj, am consemnat acest eveniment într-un ziar local sub titlul „Monumentul din Cizer”, însoțit de fotografia bisericii, articol apărut în 18 octombrie 1967. Acesta a fost primul germen.

Tot în liceu, în timpul meditației, mă interpelează una dintre pedagogele care ne supravegheau: „Măi, băiete, tu ești din Cizer?” Holbez ochii și răspund: „Da!” „Eu am acolo îngropată o mătușă”, îmi zice și povestește despre aceasta. La prima învoire acasă îi spun tatălui meu întâmplarea și aflu că-i vorba de „Liscănița”.

În anul următor (1968), termin liceul și sunt repartizat în satul natal, la Școala din Valea Boului, apoi transferat la școala de centru, Cizer, Nr.1, unde am lucrat până la pensionare, în 2012.

N-am uitat cele aflate la Cluj și am început cercetările: despre Biserica lui Horea, despre „Liscănița”, care nu era alta decât poeta „Veronica din Sălaj”, soția învățătorului Nechita Liscan, despre trecutul istoric al localităților comunei etc. În vacanțele școlare mai „fugeam” de-acasă și mă „furișam” prin arhivele din Zalău sau Cluj pentru a mă documenta.

Astfel, la începutul anilor ’80 ai secolului trecut (1982), am îngemănat tot ceea ce am adunat în lucrarea metodico-științifică pentru obținerea gradului didactic I, „Educația patriotică a elevilor prin folosirea elementelor de istorie locală”, sub îndrumarea eminentului profesor Dumitru Bârjac, un om de aleasă omenie, cel mai longeviv inspector școlar al județului Sălaj. Am continuat investigațiile și cercetările la comuna mea, publicând diferite articole pe teme de istorie locală în presă.

Pe parcurs mi-a venit ideea să desprind din „trunchiul comun” mai multe teme. Așa s-a făcut că a apărut cartea „Veronica din Sălaj – o poetă uitată” (coautor), Ed. Caiete Silvane, Zalău, 2001, reeditată în anul 2012. Prima lansare a avut loc la mormântul poetei, în data de 4 noiembrie 2001, cu ocazia Luminației. Ediția a II-a a fost lansată în 15 august 2012, la Școala Gimnazială „Horea” Cizer, în prezența unui public numeros. Ediția a III-a a cărții va cuprinde arborele genealogic al familiei Chitta, întocmit de Ştefan Buzilă și publicat în revista „Arhiva Someșană”, precum și aprecieri critice ale operei poetei.                                       

În 15 august 2022, cu ocazia comemorării a 90 de ani de la moartea poetei, comunitatea locală a ridicat paos (parastas) la Biserica Ortodoxă din Cizer.

Maria SIMION

În memoria poetei Veronica din Sălaj

Poeta plaiurilor noastre

Cu o lumină din alt veac

Mijind ușor prin gene,

Pornește din Bistrița iubită

Spre plaiurile cizerene.

Din Bistrița, ce i-a fost leagăn,

O aducea un Făt-Frumos și-i zise:

„Acesta ni-i noul pământ,

Pentru noi va fi un cuib de vise”.

Iubea natura, oamenii, pământul,

Îi învăța pe oameni toate cele,

Iar copiilor întâlniți în cale,

Doamna le dăruia, adesea, mnere.

Se-ntorcea pe-acasă tot mai rar,

Chemată de dorul nestins de cei dragi.

Părinții și frații o îmbrățișau:

„A venit Veronica din Sălaj!”

Armonia naturii și tainele ei

Erau lecții învățate zi de zi.

Munca oamenilor și grijile lor

Erau în versul multor poezii.

A scris atunci când și-a pierdut fiul,

Apoi la câțiva ani și soțul iubit,

N-a-ncetat să-și cânte durerea,

Din blândul ei suflet tot mai chinuit.

Oamenii simpli cu ajutorul lor

Veneau adesea, îi erau aproape,

Dar Veronica ieșea tot mai rar,

În foișor, la „cuibul solitar”.

Într-o frumoasă zi de august,

Când roua încă zăbovea pe flori,

Sufletul poetei noastre

Pluti ușor spre alte zări.

La umbră, lângă un minunat izvor,

Poeta doarme somnul lin,

Îmbrățișată pe pământul primitor.

Alături de soț și de fiu.

Picuri de rouă sunt lacrimile ei,

Ce-ntârzie pe firele de iarbă,

Iar florile roșii, galbene, albastre,

Cinstesc memoria poetei plaiurilor noastre.