Petru GALIȘ
În acest an, 2022, când se împlinesc 90 de ani de la moartea poetei, dorim să scoatem o nouă ediție, a III-a, adăugită, cu multe date primite sau descoperite ulterior publicării edițiilor anterioare. Vom spicui câte ceva din aceste materiale.
Autobiografia preotului Ioan Chita din Mintiu și genealogia familiei sale*
„Al patrulea copil al preotului Ioan din Mintiu a fost Ioan, căsătorit în 22 Mai 1855 în etate de 22 ani, născut dară în 1833, preot moralist. A servit în calitate de capelan în Bistriţa, iar după aceea a fost numit preot în Leşu, unde a şi reposat. Vezi despre dânsul în cele scrise în autobiografia de mai sus al tatălui său. El a ţinut în căsătorie pe Rafila Bălan, vară primară cu tatăl Mitropolitului din Sibiu, Nicolae Bălan.
Ioan Chita, fiul preotului din Mintiu, fost preot în Leșu, a fost un om cu inimă nobilă și foarte acurat. Sta mereu în corespondență cu tatăl său din Mintiu, cerând de la acesta tot felul de instrucții, despre care avea lipsă, iar tatăl său i le servea cu cea mai mare promptitudine, povățuindu-l în tot ce privește viața pastorală și administrativă preoțească, după cum am aflat din mai multe hârtii, pe cari le păstrez. Ioan, preotul din Leșu, a avut cinci copii:
a) Veronica,căs. Nechita Liscan, absolvent al școalei normale din Năsăud, învățător în Cizer, Județul Sălaj. Nechita Liscan a reposat în 1909. Veronica a scris romane și novele, a fost o poetă apreciată sub numele de «Veronica din Sălaj». Copii a avut pe Ionasu, mort la patru ani și pe Veturia, căsătorită cu preotul Ioan Budișan, din Pria, Județul Sălaj. Acest Budișan a fost născut în Giurtelec în 1871, a absolvit liceul în Cluj în 1883, iar teologia în Oradea Mare în 1893, când s-a și căsătorit și s-a hirotonit. Au avut cu Veturia un fecior și trei fete. Feciorul Liviu e căsătorit și servește ca contabil la Banca Națională din Cluj. O fată este căsătorită cu profesorul de liceu Litan, una Viorica cu un inginer și a treia răposată ca fată. Ioan Budișan a reposat în 2 Iunie 1915 în al 44-lea an al vieții și 22 ani ai preoției.
b) Iulius Chita, învățător în mai multe comune și în urmă în Bistrița; născut în 1862, căsătorit în 1890 în Bistrița cu Maria născută Cucu, mort în 21 Februarie 1935, după ce opt ani a zăcut pe pat. A rămas după el un singur băiat, Alexandru. Iulius, ca autodidact a avut atelier pentru confecționare de violini. Construia violini foarte bune și căutate, pentru care motiv a fost și premiat.
c) Iuliana, căsătorită cu învățătorul George Ghiță din Mijlocenii Bârgăului, care reposând, Iuliana a rămas cu cinci copii: Iacob, căs. Hersilia Crucescu din București, profesor de liceu; Olimpiu, profesor la liceul «George Bariț» din Cluj, apoi inspector școlar căsătorit cu Alexandrina, fiica fostului vicar în Năsăud Alexandru Haliță, cu care are un băiat Ioan, elev de liceu; Reghina și Silvia, funcționare la Direcția Silvică Năsăud; Ioan, bacalaureat, mort în 1917 în războiul mondial. Iuliana trăiește și azi.
d) Măriuca,căsătorită Iuliu Bugnar, învățător în Hordou. Măriuca a răposat în 25 Octombrie 1928 în etate de 59 ani, iar Iuliu Bugnar în 21 Iulie 1939 în etate de 65 ani. Au rămas de ei doi copii: Raveca căs. Bota, șef de secție la administrația financiară, și Octavian, șofer. Iuliu a fost văr primar cu preotul George Coșbuc.
e) Lucreția, căsătorită prima oară cu Grigore Pop a bocotanului Dănilă Pop din Leșu, frate cu notarul pensionar Dănilă. Cu acesta a avut un singur fiu pe Grigore Pop, tatăl clericului Ioan Pop. Grigore, bărbatul Lucreții, murind în curând, Lucreția se căsători a doua oară cu moșierul Nechita Zăgrean, cu care a avut ca fiu pe Nechita Zăgrean, șef de secție la Administrația Financiară în Dej, și Ioana, căsătorită Niculai Catarig în Năsăud, și alți copii”.
* Ștefan Buzila, „Autobiografia preotului Ioan Chita din Mintiu și genealogia familiei sale”, în Arhiva Someșană, Revista Istorică-Culturală, nr. 26, Năsăud, 1939.
Veronica din Sălagiu*
„Chiar din fundul sacului o recuperează Gheorghe Perneșiu și Petru Galiș – doi harnici cercetători sălăjeni – pe Veronica din Sălaj. La împlinirea a 80 de ani de la moartea Veronicăi (petrecută în 1932), ei scot a doua ediție din rodul cercetărilor dedicate ei: Veronica din Sălaj, ediția a II-a, adăugită și revizuită, Editura Caiete Silvane, Zalău, 2012.Scoseseră o primă variantă deja în 2001, la aceeași editură, dar cu vremea au mai recoltat câteva date. Tot ce se mai poate ști despre Veronica se află în cărțulia lui Perneșiu și Galiș – și de munca lor – nu fără mulțumiri – voi profita și eu. Fată de popă, ca mai toate poetele ardelene de dinaintea Unirii, Veronica s-a născut în 1857, în Bistrița1. Maică-sa, Rafila Bălan de fată, ar fi fost rudă cu George Coșbuc (p. 13), iar tatăl, Ioan Chitta, mort de tânăr, pe când Veronica avea doar 17 ani (p. 16), a fost capelan în Bistrița și preot în Leșul Ilvei (p. 14). Dintre cei patru copii ai familiei, Veronica era cea mai mare și, după ce deprinsese cititul încă de la cinci ani, urmează primele patru clase la școala săsească din Bistrița (p. 13); trece de aici, pentru primele trei clase gimnaziale (în 1867), la Școala de fete din Năsăud (p. 13) absolvind gimnaziul tot la școala săsească, unde a început. Orfană, la 17 ani se mărită (nu era prematur pe acea vreme, o Veronică mult mai celebră s-a măritat și mai repede) cu învățătorul Nechita Liscan, familia stabilindu-se în Cizer, unde Nechita era învățător (p. 16). Când își mai vizita familia bistrițeană, aceasta o întâmpina cu bucurie pe «Veronica din Sălaj» – și de aici numele de artă folosit mai apoi (p. 17). Nenorocirile o pândeau însă îndeaproape pe Veronica: la doar patru ani, îi moare copilul (Ioan, Ionașiu), îngropat, zic cei doi cercetători, «lângă biserica lui Horea» (p. 17). În 1909 moare și Nechita, Veronica mai rămânând doar cu fata (Veturia). Bolnavă în ultimii ani, se stinge în 1932. Biblioteca din Cizer îi poartă azi numele (p. 30).
Sătenilor din Cizer le-a făcut impresie frumoasă, după cum se vede din amintirea lui Ioan Boca, interogat de cei doi autori: «Era înaltă, subțirică, cu fața bărnace /…/ , gingașe ca o floare de grădină, cu ochii căprui și cu părul cum e mura. Cinoșe /…/ și plăpândă, era mereu veselă și senină ca o zi de primăvară» (p. 23). Și poeziile au plăcut unora (cel puțin din politețe); bunăoară, lui Zaharia Bârsan, căreia poeta i le citește când aceasta s-a oprit la Cizer din drumul spre Șimleu Silvaniei unde se ținea, în 1908, adunarea generală a Astrei (p. 18). În orice caz, unele dintre ele au apărut în Gazeta de duminică din Șimleu Silvaniei – și antologia atașată micro-monografiei (doar) pe acestea le reportează. Cei doi cercetători afirmă că ar fi publicat și-n Românul arădean și-n Unirea blăjeană (p. 17), dar de aici n-au scos nici o recoltă, în ciuda eforturilor depuse: «noi, autorii acestei cărți, am umblat pe toate cărările care au dus spre Veronica din Sălaj și am îngemănat tot ce am descoperit în scris sau verbal despre poetă» (p. 22). Le sugerez să caute și-n Realitatea ilustrată din 1901 și 1902; nu vor căuta zadarnic.
În orice caz, nu s-au străduit degeaba: au descoperit «40 de manuscrise», cu «37 de poezioare» și alte lucruri, și au aflat că un manuscris cu poemele Veronicăi ar fi ajuns la G. Bogdan-Duică (p. 31). Poemelor din Gazeta de duminică, pe care le reproduc, le dedică un studiu amănunțit, generos firește și acoperit oarecum de scuza «epocii în care a fost scrisă» poezia Veronicăi și cea a «mediului în care a trăit» (p. 12). Mediul ca mediul, dar «epoca» e totuși după Eminescu, nu cu multe veacuri înaintea erei eminesciene.
Practic și cinstit vorbind, fie și cu toată compasiunea, cu poeziile Veronicăi e cam jale. Dar nu e acesta cel mai nimerit prilej de a emite mofturi și pretenții. Veronica e și ea o femeie necăjită și lovită de soartă, care-și deapănă amărăciunea în versuri. Perneșiu și Galiș identifică – și pe bună dreptate – vreo șapte trasee tematice, pe care însă Veronica le străbate cu o naivitate creativă și cu stângăcii de toate felurile și la tot pasul. Câte vorbe bune se puteau spune despre poezia Veronicăi le-au spus ei pe toate, ba și multe în plus. Nici mutată cu vreo cincizeci de ani mai în urmă – pe vremea Mariei Suciu-Bosco, bunăoară –, Veronica n-ar fi strălucit. Dar cam ca primele ardelence scrie și ea și despre cam aceleași lucruri. Destule poeme sunt ocazionale de album, inspirate de aniversări (a lui George Pop de Băsești, de pildă) sau de sărbători religioase. «Fiorul» Veronicăi e strict descriptiv, tradus într-un reportaj de ritual: «…// Și preotu-n rugăciune/ Cere de la Dumnezeu,/ Să sfințească apa-n cofă/ Cu puternic harul său!// Crucea-n apă o așază/ C-un mănunchi de busuioc,/ Și stropește apa-n vase/ Ce sunt puse la un loc.// Iar norodul, mic cu mare/ Face-și cruce evlavios/ Ș-apoi merge la-nchinare/ La preot, în rând frumos» etc. (Bobotează). Nu-i mai electrizant fiorul nici în poemele «mistice», șchioape rău și retorizate fără milă: «O, Cruce sfântă! Lemn menit/ Pe tine a fi restignit/ Isus Christos al Mariei fiu!/ De jidovi prins și maltratat,/ Cu oțăt și fiere adăpat,/ Străpuns și pironit de viu.// O, sfântă Cruce! Te adorăm/ Și cu evlavie ne-nchinăm» etc. (Crucei Tale ne închinăm). Dar, ca toate fetele de popi din Ardeal și ca toate învățătoarele, și Veronica face fapte didactice prin poezie. Iar ca ardeleancă, face cuvenita iredență și cuvenitele declamații de patrie: «…// Duceți mândra României/ Dragostea noastră cea vie/ Și-o sărutare duioasă/ De la cei rămași acasă.// O! Cum am vrea și noi să fim/ Acolo, să ne înveselim/ Să strângem mâna fraților/ Din țeara mândr-a basmelor» etc. (Grupul Sălăgian plecat în escursiune spre București). Maximum de compoziție e atins în ecuațiile alegorice (simple, imediate), căci în rest nu prea poate trece de epitetul cel mai la îndemână: «Sboară fluturul de noapte,/ Spre lumină-și face loc,/ Sboară, sboară, mai departe…/ Dar! – d-odată, cade-n foc!//…// Astfel omul, a lui soarte/ Fără grijă-o pune-n joc;/ Nu ști, că-i aduce moarte,/ Sau zile fără noroc!» (Jocul sorții). Și-n elegiile motivate biografic alegoria e regina procedeelor. Veronica-și pune jalea în contrast cu exultanța naturii, retrăgându-se tot mai mult în propria mâhnire: «Tu cânți, dragă păsărică,/ Ciripești cu drag,/ Veselă și fericită/ Sus pe-o verde rămurică -/ Într-un vârf de fag.// Iar eu jos lângă tulpină/ Șăd și te ascult…/ Cu durerea la inimă/ Căci veselă și senină -/ N-am să fiu mai mult!/…// Ci și eu cântam ca tine,/ Și eram voioasă…/ O, și cât era de bine!/ Dar, ce-a trecut, – nu mai vine!/ De asta-s jeloasă.» (Tu cânți, dragă păsărică!). Partea mai directă a confesiunii, când nu e în misiune educativă sau patriotică, ține de această «mortificare»: «Farmecul de primăvară/ În inimă nu-l simțesc!/ Razele fierbinți de soare/ Sufletu-mi nu-l încălzesc!…» (Primăvara). Legate de firul poemelor de doliu, aceste elegii ale excluderii și ale închistării ar fi alcătuit un fuior numai bun de tors, dar naivitatea Veronicăi e copleșitoare.
Patriotic și alegoric e și basmul-povestire – Cârja cu crestături – cu care se încheie antologia, scris și el cu nevindecabilă naivitate (e despre «o țărișoară drăguță, muntoasă»). Cu toate astea, Veronica se joacă din loc în loc cu strategiile naratoriale («curiositatea, această însușire deslipită de orice ființă omenească, ne îndeamnă și pe noi să intrăm puțin în casă, spre a vedea și auzi ce să petrece acolo» cu personajele despre care până acum știa totul, ca orice narator omniscient), folosind cu oarecare ingeniozitate dialectică prolepselor și analepselor. Sarcina didactică a poveștii o apasă însă fatal.
Dacă nu pentru altceva, măcar pentru faptul că a jertfit «talent și avere pentru ridicarea culturală a concetățenilor săi» – cum zice în prefața cărții Florin Ioan Chiș (p. 9) – și tot merita câteva cuvinte și Veronica.
1 Gheorghe Perneșiu, Petru Galiș, Veronica din Sălaj, ediția a II-a, adăugită și revizuită, 80 de ani de la moartea poetei (1857-1932). Prefață de Florin Ioan Chiș, Editura Caiete Silvane, Zalău, 2012, p. 13. Cum toate datele pe care le voi folosi sunt luate de aici, voi menționa de acum încolo, în corpul textului, în paranteze, doar pagina. De asemenea, și poemele citate sunt preluate din antologia pe care cei doi cercetători au realizat-o cu acest prilej.”
* Al. Cistelecan, „Veronica din Sălagiu”, în Discobolul, nr. 232-233-234, Alba Iulia, aprilie-mai-iunie 2017, pp. 178-181.
+ There are no comments
Add yours