Vasile Hatos, Un model paideic în cultura românească

Constantin Noica a vrut să creeze un model paideic în cultura românească prin atragerea tinerilor spre cultura universală, mai ales prin cunoașterea propriului spirit, de unde apare adevărata înțelepciune, în „Școala de la Păltiniș”, unde veneau tineri pentru a fi racolați în spiritul adevărului. Noica a dat culturii românești ceva din Athosul înțelepciunii universale prin deschiderea minții românești spre universalitate. Citind cartea „Umbra lui Noica” de Ovidiu Pecican, apărută la Editura Ratio et Revelatio (Oradea, 2024), mi-am dat seama de dorința lui Noica de a scoate valorile românești la universalitate, prin traduceri și nu numai. De aceea cultura, educația, etica etc. dau unei națiuni curajul de a urca pe treptele adevărului, iar Noica a punctat bine zicând: „Trebuie, numai, să ai curajul și modestia de-a te restrânge la lucrurile unde acumularea îți e posibilă. Fiecăruia îi e dată o singură vână a interminabilului, o singură formă de infinitate. Nu jindui la infinitatea altora, nu le fura delirul lor sacru. Trăiește, adâncește-te și rătăcește într-al tău”. Creația adevărată nu este posibilă fără mari sacrificii de sine. Noica știa asta foarte bine. De aceea a ales singurătatea, retrăgându-se la Păltiniș. Plimbările prin natură îi dădeau senzația că trăiește într-un paradis al spiritului, unde vocea interioară îl îndemna ce să facă! Iar cartea „Devenirea întru ființă” relevă puterea lui Noica de a cunoaște legile naturii și cele universale pentru a accede spre infinitatea ființei, de unde apar noi oaze spirituale neexplorate încă de cei ce se afundă pe calea cunoașterii de sine. Să ajungi la rădăcinile spiritului e una din obsesiile filosofilor ce sunt în căutarea ființei, deoarece ei vor să știe de unde vine binele și răul. Numai prin creație adevărată și prin explorarea unei idei de universalitate, o națiune își creează calea spre adevăr. „Eu nu sunt un autor, ci posedatul unei idei”, mai spunea Noica în marile sale escapade interioare. Plăcerea lui de a lectura dialogurile platonice și nu numai derivă din setea de cunoaștere, ori iubirea de înțelepciune se naște numai dacă ești posesorul unei idei universale. Când stai de vorbă cu Platon, ori intri în maieutica lui Socrate, ascuțindu-ți mintea cu „Logica” lui Aristotel, ducându-te mai departe spre Marc Aureliu, Seneca, Descartes, apoi intri în sfera criticilor rațiunii la Kant, reiei modelul lui Hegel că „Absolutul nu trebuie conceput, ci simțit și intuit”, iar „Dasein-ul” lui Heidegger te poartă spre o poartă încă nedeschisă rațiunii, voința lui Schopenhauer te face să redai stările de spirit etc. etc., se poate afirma că ontologia lui Noica poate deveni universală, având o viziune atemporală. Cartea lui Pecican scoate la iveală toate obsesiile noiciene, căci umbra lui persistă în exegeze bine tâlcuite (scrisori, articole), oferind o deschidere spre noi drumuri spirituale. Un Noica filosof, când iertând, când polemizând cu tinerii că nu au curajul de-a intra în sfera sincerității absolute, de unde se naște geniul. Obsesia lui Noica a fost de a ajuta tinerii să creeze, deoarece vedea în ei viitorul culturii românești și al națiunii române! Filosoful Nae Ionescu zicea că: „Statul are obligația să ajute pe orice om să creeze”.

„Tânărul” Pecican încearcă să intre în sufletul lui Noica printr-un dialog simplu, spunându-i intențiile despre viitorul său în creație, dar Noica rămâne acerb, deoarece el alegea tineri care aveau pasiune pentru adevărata filosofie, ori învățarea limbii grecești vechi, a celei germane, chiar latine, era esențială în dezvoltarea viitorului filosof. Îi trebuiau tineri care să intre în esența operelor filosofice grecești și ale celor germanice. Dorea un studiu absolut despre marii filosofi universali. Unii care să înțeleagă ideile filosofice. Ori a descifra un text din Platon, Aristotel, Hegel, Kant, Heidegger etc. nu era la îndemâna oricui. Nici chiar Noica nu a descifrat în totalitate textele marilor filosofi universali! Și punerea pe picioare a unei „Școli filosofice românești” nu era ușoară, deoarece antenele comunismului erau peste tot…

Ceea ce m-a impresionat mai mult în cartea lui Pecican este minuțiozitatea cu care știe să aleagă un text, dându-i valoare, chiar texte mai puțin cunoscute din opera lui Noica, Eliade sau Cioran. Prietenii lui de-o viață îi dădeau tăria de-a intra în sfera trăirilor intrinsece, zicându-i să-și continue drumul spre „mântuirea” culturii românești, adică să dea tinerilor „stări de spirit”, stări care să-i facă să tresalte la orice adiere a absolutului, ori setea de absolut, setea de universalitate se face prin mari renunțări. „Rostirea filosofiei românești” trebuia dusă departe prin marile culturi universale. În scrisori descoperi un alt Noica, unul sapiențial, care alegea întotdeauna să scoată ideile românești spre universalitate. Iar geniul lui Noica rămâne indubitabil, deoarece suferințele l-au făcut să remarce că: „Răul din oameni trebuie înțeles și iertat”. Setea de adevăr l-a făcut să uite de suferințele petrecute în închisorile comuniste, întorcându-se la meditație, dându-i setea de cunoaștere, încercând să se cunoască pe el însuși. Dar să ajungă la rădăcinile spiritului îi trebuia multă răbdare, mult studiu, mai ales din operele marilor genii universale și întoarcerea lui spre Natură, descoperindu-i legile. În „Despărțirea de Goethe” se vede setea de cunoaștere, setea de universalitate, deoarece visul lui Noica a fost să descopere noi oaze spirituale, care să-i confere culturii românești universalitatea. În dialogurile dintre Hegel și Goethe descoperă cum Goethe slăvește natura deoarece aceasta te vindecă oricând, chiar dacă ești bolnav! Ori el vedea în opera lui Goethe afinitatea lui cu opera lui Eminescu! Amândoi aveau tragere spre natură. Setea de cunoaștere, mai ales a propriului spirit, derivă din plimbările îndelungate prin natură. Majoritatea filosofilor, teologilor ș.a.m.d. aveau o atracție spre natură. Setea de lectură se vede în toate scrisorile lui Noica, iar la maturitate acesta își dă seama că mai are multe de învățat despre sine, dacă nu devine el însuși un studiu prelungit, așa cum binele și răul sunt valori: binele redă spiritul sapiențial, iar răul deschide porți spre autodistrugerea spiritului. De aceea, lupta dintre bine și rău, pe care a dus-o Noica, i-a întărit spiritul, ducându-l spre universalitate. Doar prin iertare și facerea binelui deschizi noi orizonturi spirituale. Așa și Noica deschidea drumuri spre înțelepciunea supremă.

Dacă Ideea îl obseda pe Noica, atunci încearcă să ajungă în lumea ideilor, ori nașterea ideilor în intelect dă naștere unui drum care să-l ducă mai aproape de adevăr, căci Ființa în sine este Absolutul, Dumnezeu. Iar încrederea în Idee îi vine din lumea platoniciană, unde maieutica era pe prim plan, cum zice: „Am așteptat întruna să mă viziteze ideea”. Marile creații, mai ales cele filozofice, vin de pe urma căutărilor intrinsece. Metafizica ființei este visul oricărui căutător de absolut, de eternitate. Nu cucerești absolutul prin abstract, prin metode empirice, ci prin cuget, printr-o gândire matematică, căci orice idee trebuie să fie aleasă, pătrunzând în intelectul tânărului care este absorbit de ideile filosofice. Viața este o luptă dintre bine și rău, iar Noica, alegând calea dreaptă, încearcă să-i îndrume pe tineri spre descoperirea adevărului, zicându-și tot timpul: „Ce este ideea!”. Varietatea ideilor filosofice era dată și de visul tânărului de a intra în lumea ideilor prin cunoașterea propriului spirit. De aceea, „există un kairos al fiecăruia – unul singur – Unul singur?”, zicea Noica în anul 1972. Dacă Eliade s-a bazat mult pe misticism, scoțând la iveală toate miturile acestei lumi, îndemnându-i pe tineri să-și depășească obligatoriu condiția umană, tot așa Noica îi îndeamnă pe tineri să-și cunoască propriile idei prin „stări de spirit”. Ori trăirile lui Cioran îi dădeau senzația că filosofia a ajuns la apogeu, doar exegeze, exegeze și iar exegeze, de unde derivă că omul este incapabil de a percepe adevărul pe cale rațională! Cunoașterea Adevărului era una dintre obsesiile lui Noica, astfel că: „În fiecare om o lume-și face încercarea…!”, după cum zicea Eminescu. Căderea din Paradis i-a dat omului speranța că se poate întoarce la origini, la Ideea absolută, unde moartea să fie doar o idee abstractă, putând să o învingă prin adevăr. Dar cum să cunoști Adevărul când în minte stăruie idei?! Dacă adora ideile lui Platon, Aristotel, Kant, Hegel etc., atunci puterea lui de abstractizare a adevărului era limitată, rămânând spectacolul ideii de absolut!

Cartea lui Pecican este un manual pentru cei care vor să cunoască mai bine gândirea noiceană. În ea găsești ceva din biografia sa spirituală, nu toată, deoarece opera lui Noica se întinde pe mii de pagini. Din câte am înțeles, Pecican are un proiect mai vast, continuând cu alte cărți despre filosoful de la Păltiniș. Nu poate decât să ne bucure o asemenea inițiativă, mai ales pentru cei ce caută sensul lumii, sensul filosofiei! Pentru că „Înțelepciunea nu e ceva care se învață; e ceva care se trezește. De aceea o școală de înțelepciune este posibilă”. Visul acestuia, al lui Noica, de a trezi spiritul tinerilor se materializează prin formarea unei „Școli filozofice românești”, unde să se pună accent pe dezvoltarea „înțelepciunii prin cultură”, adică „Această înțelepciune prin cultură, ca formă ultimă a culturii, cultivării de sine, ne e dată nouă”. Cititul îndelungat poate trezi imaginația de care un tânăr are atâta nevoie. Prin trăirea personajelor din cărți, tânărul poate ieși din albia cotidiană, îndreptându-se spre esența lucrurilor, cunoscând legile naturii. De aceea, cititul cărților, plimbatul prin natură sunt fundamentale în dezvoltarea tânărului intelectual. Stând singur în natură, adulmecând vâjâitul crengilor din păduri, auzind fâșâitul frunzelor uscate atunci când calci pe ele, privind cum o pasăre își ia zborul de pe ramurile unui stufăriș, îți dă senzația că trezești în tine lumi necunoscute, care te poartă departe în căutare de sensuri, unde intelectul tânărului caută adevărata fericire, adică „în cultură, omul deplin este cheia înțelesurilor, nu logosul”, după cum zicea Noica în „Despărțirea de Goethe”, bineînțeles despre Mihai Eminescu. Cât de mult voia Noica să se nască în România un alt Eminescu, să se nască un geniu care să redea României eternitatea! Un om care să deschidă valvele spiritualității românești, atrăgând alte culturi spre cultura românească! Dacă în „Anti-Goethe” zice: „Dacă ar fi să aleg pe cineva să mă reprezinte înaintea lui Dumnezeu, l-aș alege pe Goethe”, atunci își dădea seama că natura și cunoașterea legilor ei este singura șansă ca un tânăr să se apropie mai mult de Ideea universală. Iar prin filosoful Blaga a dat un exemplu că filosofia blagiană este mai aproape de metafizic decât de filosofie a culturii!

Căci „Umbra lui Noica” este spectacolul filosofiei ce se întinde pe meleagurile românești, de la București la Cluj, Timișoara, Iași, Păltiniș sau Sibiu. Înseamnă că spiritul lui mai dăinuie în cei ce caută înțelepciunea. Pe cărările ideilor te întâlnești cu oameni simpli, culegători ai ideilor înțelepte, unde frumusețea cuvintelor derivă din setea de absolut, de universalitate. Orice om are în el sămânța înțelepciunii, dar trebuie să o trezească prin sinceritate. Ori, să ajungi să nu te minți pe tine însuți este una din marile realizări ale spiritului. Prin „fenomenologia spiritului” urcăm pe treapta cea mai înaltă a înțelepciunii, adică a cunoașterii de sine, a naturii și a legilor ei. Să-ți cunoști gândirea, să știi ce poți, cine ești și ce vei fi, înseamnă enorm, gândul se îndreaptă spre Rațiunea Pură, unde o întâlnire cu Kant nu poate decât să te bucure și, de ce nu, să ajungi să-l depășești, ajungând pe pajiștile înverzite ale gândirii pure, unde libertatea este absolută! Ori, întâlnirea cu propria-i ființă este chiar depășirea condiției umane, căci așa cum zice Noica: „Orice om la sfârșitul vieții trebuie să scrie «Autobiografia undei idei». Ce e mai adânc în noi înșine decât gândul. Ce gând te-a purtat? Ce gând ai slujit?”.