„Sunt locuri unde timpul se măsoară în veacuri, un asemenea loc fiind și satul Gostila”, spune prietenul meu, prof. Liviu-Andrei Mihuț, în cartea „Monografia Parohiei Ortodoxe Gostila”, apărută la Editura Risoprint (Cluj-Napoca, 2019). Absolvent al mai multor facultăți: Agronomie, Teologie, Istorie, Biologie, Geografie și Matematică, a fost mereu aproape de vatra satului Gostila, nu a plecat prin lumea largă. Legat de glia strămoșească a reușit să redea frumusețea de odinioară a satului, printr-o monografie bine scrisă și foarte bine documentată. A stat zile întregi pe la arhivele din Dej și Cluj-Napoca pentru a culege date și informații despre satul Gostila. El a fost cel care a descoperit că Biserica de lemn de la „Mănăstirea Nicula” este din Gostila!
Când se îmbină pasiunea cu curajul de a intra în lumea gnostică, atunci rezultă că Dumnezeu a dat lumii un Fiu pentru mântuirea păcatelor noastre. El fiind cel care a pus temelia credinței în spații mici și mari. Prin vorbele lui, a construit Sanctuare, unde Sacrul se manifestă în fiecare om care accede pe calea Adevărului. Aceste Sanctuare sunt Bisericile unde au acces toți cei care iubesc credința și adevărul.
„Crede și nu cerceta” este un dicton care aduce pace și liniște în toți cei care sunt pe calea binelui. Dacă într-o comunitate se pune baza pe construirea unei biserici și a unei școli, atunci îți dai seama de evoluția omenirii. Bisericile au fost și sunt oaze spirituale pentru toți cei care cred în speranța că omenirea va evolua spre o societate absolută, unde să se pună preț pe adevăr, cum zice Liviu-Andrei Mihuț în „Cuvânt-înainte”: „Azi, lumea are nevoie de cultură mai mult ca oricând, un popor fără acest atribut fiind asemănat de Hegel cu un templu fără sanctuar, cultivarea modelelor și a valorilor fiind o premisă a redresării și asanării morale, atât la nivel local, cât și la nivel național. Pentru că evacuarea credinței și a valorilor sale din spațiul satului românesc a atras după sine un vid existențial tot mai evident în acest spațiu, o criză a iubirii și compasiunii creștine ce duce la distanțarea inimilor umane. … Este și acesta un exercițiu dătător de sens, pentru că – după cum spunea cuviosul Paisie – lumii moderne îi place să trăiască într-o impresionare lipsită de sens”.Cuvântul ortodox provine din limba greacă: orthos – drept, corect și doxa – slăvire, ceea ce înseamnă dreapta-credință, astfel ne dăm seama de valoarea cuvântului. Biserica a fost întotdeauna piatra de temelie la începutul unui sat; după cum zicea Blaga, „veșnicia s-a născut la sat”, adică sub cupola satului a stat Dumnezeu!
Citind această carte, mi-am dat seama de fru-musețea sufletului țăranului român, care, de-a lungul secolelor, a fost batjocorit, mințit etc., dar el a stat drept, ca o stâncă neclintită în fața năvălirilor de tot felul, fiindcă doar credința l-a sprijinit și l-a scăpat de incertitudini, trăind cu speranța că lumea se va schimba, va deveni mai bună!
Mi-am dorit întotdeauna să scriu o istorie a satului Gostila, dar, cum timpul pentru mine era prea scurt și nu aveam timp să mă documentez despre sat, am pus deoparte acest proiect, cu speranța că în anii care vor urma să-i dau viață! Dar, între timp, mai apăruseră două cărți despre Gostila scrise de profesorii Tudor Augustin și Victoria și de fiica lor, Gabriela. Mă bucurasem foarte mult de apariția cărților, deoarece îmi erau de mare ajutor în cunoașterea trecutului satului nostru: „1405-2008. Gostila. 603. Monografie” (Editura Astra, Dej, 2007) și „Elemente de etnografie și folclorul obiceiurilor din satul Gostila – Sălaj” (Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2014).
Cum orice monografie reînvie trecutul satului, citind-o, îți aduci aminte de copilărie, cum umblai desculț pe ulițele satului, cum te jucai pe dealuri, cum mergeai la colindat cu traista în spate, plină de colaci și mere etc., etc. Dar ceea ce-i mai frumos este că îți aduci aminte de locurile mirifice ale trecutului copilăriei, când mergeai cu turmele la păscut, la coasă, la sapă etc. De Coasta Covrișorului, Dealul Citera, Fundătură, Șesuri, Halașteu, Valea Sângerișului, Ponița lui Grigore, Șura Pintii, Lacul din Valea Malului, Vârful Dosului, În Preluci, Zăvoaie, Dosul Rădăcinii, Dosul Luncii, Valea Pleșii, La Deal, Hagău, Dealul Râpelor, Sub Râpă, La Văraștină, Târsă, Coasta lui Todorea, Diderul, Dâmbul Cionchii, Valea Dosului, Valea Gostiliței, Valea Porcului, Văii Mare, Dealul Săcăturii, Vârful Feții, Valea Runcului, Dealul Hijului, Valea Gostiliței, La Hușturele, Dumbravă, La Tinca… toate acestea îmi dădeau senzația că eram singur într-un univers unde eram doar eu și Absolutul, deoarece eram în căutarea perfecțiunii interioare, unde natura mă ajuta în cunoașterea legilor materiei, iar vântul îmi șoptea ce să scriu, fiind una cu universul meu interior. (…)
Erau clipe și idei ce coborau precum o scânteie, o flacără asupra ființei mele, luminându-mi calea în viață. Iar sub zbuciumul frământărilor metafizice mă jucam cu crengile fagilor și gorunilor, în hoinărelile mele prin natură. Mă acapara o liană agățată pe o stâncă de la Șura Pintii, privind-o nostalgic, iar ruperea crengilor uscate sub tălpile picioarelor îmi dădea senzația că ascult muzica simfonică a materiei, un sunet venit în ființă din alte galaxii! Că Verdi, Beethoven sau vioara din Maramureș, prin muzică, îmi aduceau liniștea sufletească! Parcă pluteam într-un univers numai al meu, al speranței, sperând să ajung la sâmburele lumii, acolo unde omul este una cu Dumnezeu, descoperindu-i creația, fiind aproape de rădăcinile spiritului, descoperind ce-i Binele, Adevărul și Frumosul, care mă învăluiau într-un mister, deoarece natura Gostilei îmi spunea totul: cine sunt, de unde vin și încotro mă îndrept! Și, ca-ntr-un extaz mistic, mă îndepărtam de lumea ireală, intrând în cea reală a spiritului, unde o întâlnire cu Platon și Aristotel îmi aducea beneficii imense, mă linișteam în căutarea sensului vieții, apoi, cu Socrate, coboram în peșterile Binelui, unde umbrele frumosului îmi arătau calea spre Absolut. Iar prin filosofia kantiană simțeam că trebuie să mă judec pe mine însumi, că judecățile a priori sau a posteriori sunt simple concepte despre lume. Atunci, Hegel îmi spunea că absolutul poate fi cunoscut prin simțire și intuiție. Toate aceste monologuri le simțeam în interiorul ființei mele, deoarece o voce interioară îmi spunea ce să fac! M-am abătut de la subiect, dar simțeam că trebuie să scriu aceste rânduri…
Dacă domnul profesor Tudor Augustin spune că anul 1405 ar putea fi prima atestare scrisă a satului Gostila, atunci ne dăm seama de vechimea lui, făcând parte din voivodatul Câțcăului. Cum scrie Liviu-Andrei Mihuț că: „Într-o mărturie depusă într-un proces din anul 1598, iobagul Voala Petru din Văleni considera satul ca fiind nou, declarând că «a umblat adesea din Văleni în Gostila…», amintindu-și încă de perioada în care existau doar patru case, voievod fiind Ioan Maxim”. Încet, încet, satul se extinde, iar „în anul 1703, erau înregistrate în sat 19 familii de iobagi care aveau 20 de boi, 22 de vite, 1 cal și 23 de oi. De asemenea, se specifică existența a 27 de case distruse”. Apoi satul se dezvoltă. „În anul 1927, în sat existau 806 creștini ortodocși, 8 greco-catolici”. Prin 1820, „pentru prima dată se amintește de cultura ciupercilor, aluzie la faptul că în pădurile de aici cresc din abundență ciuperci”. Totuși „cum se întemeia un sat? În primul rând, se alegea locul și se înfigea țărușul, după care se stabilea hotarul satului prin ocolirea locului pe cal sau pe jos, loc care era apoi înconjurat cu o brazdă ce avea rol apotropaic (de apărare). Hotarul satului închidea astfel un teritoriu cunoscut și apărat prin rugăciunea locuitorilor săi, în frunte stând preotul, fiind cunoscut faptul că întotdeauna satele românești aveau încă de la început și biserică, aceasta reprezentând acel axis mundi în jurul căruia se va dezvolta așezarea”. Încă de la începuturi, satul avea nevoie de biserică. Aici se vede credința țăranilor care construiau o biserică din lemn. Credința într-o viață de apoi îi făcea să fie mai perceptivi în cunoașterea lui Dumnezeu. Prin construirea unei biserici în sat, se instalase un cult, aveau frică de Dumnezeu, respectându-i poruncile. De aceea, vechile biserici de lemn, și nu numai, emană o lumină dumnezeiască, deoarece în ele s-au instalat energiile pozitive ale țăranilor sau ale celor care s-au perindat prin ele de secole! Când ești în ele, simți o liniște sufletească, parcă te transpui în alt timp, fiind ca un extaz mistic. Am simțit așa ceva la biserica de la Mănăstirea Cozia, fiind lângă mormântul lui Mircea cel Bătrân. Parcă o lumină dumnezeiască te acapara, dându-ți senzația că trăiești în alte timpuri. Era în vara anului 1992. Atunci am scris și poezia „Mormântul lui Mircea. La Cozia”.
Satul a fost și va rămâne oaza spiritualității românești. De aici au pornit marii creatori de eternitate. Dacă te gândești la Eminescu, Luceafărul nostru, cum colinda prin păduri în căutarea liniștii interioare, atunci îți dai seama de modelele lui Brâncuși, care „au făcut piatra să cânte”, înseamnă că bătrânii satului aderau la sacralitate. Prin ei s-au păstrat tradiții, obiceiuri etc., construind ceea ce înseamnă bine, frumos și adevăr. Ei nu puteau să mintă, deoarece aveau implantată în suflet ideea adevărului. Când stai de vorbă cu bătrânii din sat, îți dai seama de frumusețea adevărului, sunt sinceri precum copiii, se confesează mult, adorând acea atitudine a vorbirii. Le place să te privească în ochi, parcă știu ce gândești, având o putere de absorbție asupra sentimentelor tale! O ortoepie a simțurilor, încât simți că te transpui în vremurile de odinioară, atunci când vorbești despre acele timpuri. De aceea, bătrânii satului luau decizii în ceea ce privește aleșii, adică cine era bun de preot, diac etc. Cum zice o zicală: „Cine nu are bătrâni să-și cumpere”, așa era și în vremurile de odinioară, „cei 12 bătrâni ai satului” hotărau destinul unei comunități.
Instalarea stăpânirii habsburgice în Transilvania a adus schimbări majore în sate. Țăranii erau umiliți și asupriți, mulți dintre ei luând drumul haiduciei. Așa s-au format cete de haiduci. Dacă Pintea Viteazul a fost unul dintre vestiții haiduci care a colindat prin pădurile Gostilei, fiind născut în satul Măgoaja, nu departe, atunci îți dai seama de starea de spirit a țăranilor din aceste sate. Șura Pintii dăinuie ca o „cetate a spiritului” în mijlocul pădurilor de fagi și goruni. Frumusețea locului, cu stânci și liane agățate de ele, te transpune în acele timpuri. Parcă îl vezi pe Pintea ieșind dintr-o grotă, privind răsăritul soarelui. Dacă legenda spune că „Pintea a fost slugă în satul Gostila, la cei din neamul Lupșanului”, atunci îți dai seama cât de misterioase sunt cărările din hotarele Gostilei. Pe aici s-au perindat popoare migratoare, începând cu hunii, tătarii etc., chiar există legende despre ei.
Credința țăranului român în nemurire, transmisă de la geto-daci, a avut efecte asupra timpurilor care au urmat. Vechile sanctuare geto-dacice s-au ridicat pe culmile împădurite ale dealurilor, tot așa, cimitirele sunt pe culmile dealurilor, pentru ca sufletele morților să fie mai aproape de cer. Tradiția că sufletul este nemuritor se păstrează încă în satele românești. Herodot i-a numit pe „geți, cei mai viteji și mai drepți dintre traci”, ei „credeau că sufletul este nemuritor”. Mersul la biserică duminica este ca un ritual arhaic. Biserica a unit oamenii, le-a dat speranța că mai există o lume dreaptă, unde ajung după ce mor! În timpurile de demult, preotul era uneori și învățătorul satului. Țăranii îl ascultau cu evlavie pentru că știa să scrie și să citească. Era ca un „zeu” pentru ei, iar sunetul clopotelor îi făcea să înțeleagă ce înseamnă ritualul credinței. Printre lumini și sunetul clopotelor s-au născut și au murit sufletele celor morți, urcați la cer. Orice naștere înseamnă moarte și orice moarte, Înviere prin Adevăr! Un ciclu al credinței, pe care l-a dat Biserica prin renașterea, Învierea lui Hristos. Sunetul clopotelor anunța venirea morții într-un sat, dar și a bucuriei trecerii într-o viață viitoare! Tot ce se întâmpla într-un sat trecea prin Casa Domnului, indiferent din ce religie era! Sanctuarul unei comunități era Biserica. De aceea, „Monografia parohiei ortodoxe Gostila” este hrană spirituală pentru acei care aderă la sacralitate. Prin ea, Liviu-Andrei Mihuț ne-a dus în timpurile de demult, unde strămoșii noștri se întâlneau la biserică sau în sfatul satului, luând cele mai bune decizii pentru viitorul Gostilei. Ei au făcut să dăinuie Gostila prin spiritualitate și credință. Moșii noștri ne-au transmis, prin scris sau pe cale orală, să nu uităm de unde am plecat, așa cum cei plecați în America pe la începutul secolului XX au dat Gostilei puțin din agoniseala lor, adică au pus umărul la construirea unei biserici și au ajutat oamenii săraci din sat. Gostilenii au fost și vor rămâne, pentru mine, adevărați frați „întru credință”.
