Trăirea în universul ființei dă conotații simple Eului. Ori trăirea iubirii, mai ales a celei personale, dă celui care scrie o amplificare a intelectului de a intra în sfera inocenței, unde iubirea devine absolută. Așa și scriitorul Radu Ulmeanu, în cartea de poezii „Sub fruntea lui Dumnezeu”, apărută la Editura Ninis (Strâmtura, 2023), ne arată că apologia iubirii este frecventă în orice suflet care accede spre infinitul ființei, unde căutările metafizice se succed urcând pe treptele iubirii absolute. Visul oricărui muritor este de a iubi cu toată ființa femeia visurilor lui, ori iubirea platonică sau iubirea prin credință scot sufletul spre alte emisfere spirituale. Tresalți la atingerea iubitei, la zâmbetul ei, dând sufletului incantații din cele mai profunde, iar iubirea de Dumnezeu devine puternică prin implantarea în suflet a iertării, doar prin iubire de semeni iertăm, înălțându-ne spre universuri unde sufletul se înalță spre lumină; de aceea, cartea „Sub fruntea lui Dumnezeu” pare o ieșire a iubirii spre lumina pură a intelectului, unde dragostea devine absolută! Kant spunea că iubirea înalță sufletele spre câmpurile mirifice ale rațiunii pure, unde iubirea necondiționată își are locul, tot așa iubirea din opera lui R. Ulmeanu înalță sufletul spre cunoașterea intrinsecă a iubirii, acolo unde undele iubirii brăzdează „Fruntea lui Dumnezeu”. În poezia „Cântec” spune cu ardoare despre aceste unde ale iubirii, citez: „Ai rasa hunilor în ochi, / iubita mea, tu ești barbară, / împrăștii moarte și blestem / în mine, dulce, ca-ntr-o țară. / Biciul lui Dumnezeu / în tot ce faci, în tot ce spun, / și-acum, când te presimt femeie, / sunt tot mai trist și mai tehui”. Simțirea dă naștere liricii adevărate, mai ales când este vorba de iubire. Iar iubirea unică este greu de atins! Cum spunea Cioran: „Îți trebuie o pasiune mare până la imbecialitate pentru a iubi o singură femeie”. În poezia „Mergem pe străzile drepte” se vede că iubirea îl înalță spre zări meditative. Seriile târzii, mergând la teatru, cinema sau dăinuind într-un bar, bând cu prietenii, privește lumea cu alți ochi, și-n beția iubirii spune: „Cât ești de frumoasă așa, cu buzele vopsite, / ce gust feeric au buzele tale, / mâinile tale umede cât sunt de albe, / cețuri albastre peste ochi mi le lasă. / Pune pe mine o pătură, mi-e frig, / Parcă trăiesc sub fruntea lui Dumnezeu. / Vino să mă îmbrățișezi, / nu mă lăsa să alunec din carne, iubito”.
Dacă în poezia „Voi da viață” se simte ecoul eminescian, tot așa în poezia „Mi-e dor să umblu pe străzi” se simte ecoul mineluscian! Ritmul versului este dat de trăirile intrinsece. Pune valoare pe primirea impulsului iubirii ce vine din nostalgia iubirii. Iar dacă muzele îi cântă imnul iubirii, tot așa timpul face parte din ritmul iubirii, deoarece vocea lăuntrică îi transmite: „Ce-mi poate spune vremea, când vremea ești tu însăți / și de la mine fața în spasme ți-o întorci / zvârlindu-mă în lumea-mpietrită de tăcere / din care veșnicia ți-o tângui și ți-o torci. / Există nemurire, îmi spui cu voce clară / și mă împingi cu degetul către începuturi / să scormonesc de-acolo și să-ți aduc în gheară / puzderia de stele căzând și primii fluturi”. Extazul iubirii îl poartă spre lumi stelare, unde zborul îi aduce sentimentul nemuririi. Zborul semnifică extazul iubirii, dar și apropierea de Sacru, fiindcă te înalți spre lumi intrinsece și trăiri dintre cele mai profunde. De aceea, marile capodopere se nasc din aceste trăiri în extaz, fiind aproape de scânteia divină de unde se naște geniul, iar trecerea de la versul clasic la cel alb dă alte conotații trăirilor intrinsece. Creezi din ceea ce simți, din ceea ce crezi și din ceea ce vezi. Ori sentimentul creării, mai ales în tine însuți este dat de starea spiritului: „Vei fi destul de perversă ca să te bucuri / de ceea ce pentru altele e spaimă și chin, / mă vei privi cu tandrețe, galeșă, surâzătoare, / vei fi ca în zilele tale cele mai bune”. Aici se simte stilul mineluscian.
Există stări și fantezii erotice în orice poezie de iubire și dragoste. Dacă Eminescu suferea enorm din cauza iubirii, dând stări profunde sufletului său, tot așa puterea iubirii dă unde filosofice spiritului. Există apanaje în filosofia iubirii. Totul depinde de rațiune. Cu cât urci mai mult pe culmile iubirii, cu atât te îndepărtezi de lumea reală, intrând în lumea visării, acolo unde strigătul iubirii inundă ființa! Cum zice în poezia „În van strigă ea” citez: „În van strigă ea cu inima după tine, / inima ei nu te va putea opri, / abia te va clătina puțin, / îți vor sângera puțin gingiile. / Și vei merge, îți vei vedea de drum, / aducându-ți în sprijin filozofiile lumii, / sistemele vorbind despre necesitatea drumului / care trebuie făcut într-o viață de om. // Și vei răspunde stelelor cu pasul tău hotărât, / pasul tău cu un clinchet ca acela al șarpelui / tânăr, al viperei cu corn, / și vei mușca cu veninul tău pur nemurirea”. Da, nemurirea, deoarece inima dă imbold sufletului de a urca spre tărâmurile conștiinței, unde cuplajul dintre inimă-suflet este dat de trăirile iubirii. Cum frumosul este parte a iubirii, căci prin frumusețe omul devine parte din absolut. Cum zicea Dostoievski: „Frumusețea va salva lumea”, tot așa sufletul se poate salva prin frumusețea iubirii, spărgând barierele timpului intrând în eternitatea ființei.
Poeziile ulmene te încântă cu metafore bine lustruite. Iar prin poezia „Prin ochii tăi curge fumul” ne arată până unde poate duce suferința spiritului: „Trebuie să suferi altitudinea spiritului, / să te consumi în spirit, să te alienezi, / tot mai departe de tine însăți, vei purta pe umeri / neantul trupului tău, / după care vei clămpăni cu dinții / ca după merele crude”. Să fie păcatul originar când femeia a mușcat din mărul cunoașterii?! Poate. Iar dacă suferința o face să se reîntoarcă la origini, înseamnă că trebuie să transceandă cu spiritul eternitatea, ispășindu-și pedeapsa prin durere!
Atingerea iubitei e una din apologia poeziei universale ce dă naștere liricii. Devii cu adevărat liric în iubirea pură când sufletul se înalță spre lumi în care spiritul sparge bariera timpului urcând spre alte zări, unde dragostea pătrunde în sufletul celui care iubește ca un uragan! Ori simțirea, mai ales în dragoste, face ca ființele să fie una. În marile extaze ale iubirii s-au creat cele mai mari capodopere. Privitul, simțirea, frumosul, natura dau omului cele mai mari nostalgii. Iar dacă Eminescu în „Luceafărul” caută „sâmburele lumii”, tot așa Dante caută prin „Divina Comedie” urcarea spre cer prin iubire. Iubirea dantescă are la bază frumosul. Doar prin frumusețe accezi spre străfundurile ființei, unde puritatea așteaptă să o trezești prin antenele rațiunii. De aceea, atingerea iubitei este o purificare a spiritului prin iubire: „Când te ating, mi-e sete de ceva stelar. / Când sunt departe, mi-e sete de tine. / Când te ating, îl văd pe Dumnezeu. / Când el mă mângâie, mă prăbușesc spre tine”, zice în poezia „Te urmăresc”. În poeziile „Mânza luminii”, „Am trăit acolo”, „În perioada de aur”, „Mai presus”, „Îți scriu”, „Ca dintr-un măr”, se simte jocul iubirii celeste, unde rațiunea escaladează câmpurile elizee ale conștiinței. Ori atingerea iubirii perfecte prin dumnezeire, pare una din revelațiile autorului. Crește și descrește de la un vers la altul prin versuri alambice. Un progres în sine, scrisul fiind și o descărcare a iubirii prin versuri. Plimbările de seară dau autorului plăcerea de a dialoga cu tot ce-l înconjoară: „Plăcut este seara să auzi toaca bătând, / parcă te-ar izbi un înger cu pumnii în piept / și te sugrumă melancolia, / îți prinzi capul în pumni și îți vine să te sfârșești” (Plăcut este seara).
Scrisul este forma cea mai palpabilă de a ieși la lumină din cercurile iubirii, dând naștere poeziei și poemului epic. Prin scris îți ușurezi sufletul, deoarece când ești prins în mrejele iubirii încerci să-ți redai simțămintele pe o foaie de hârtie: „Mai bine să scriu, e mult mai bine să scriu, / mi-am spus, / decât să zac pe picioare, să-mi alimentez nebunia, / e mai bine să scriu ce și cum, / poate să iasă din întâmplare o poezie”. („Am răgușit”).
Există un limbaj al iubirii cum există un limbaj al trupului. Puterea formelor iubirii este dată și de puterea seducției. Ori mângâierea, atingerea mâinilor, sărutul sunt forme ale iubirii ce regenerează spiritul uman. Prin convulsia iubirii trăiești cele mai mari fericiri, iar regresul apare când trece timpul și îmbătrânești, deoarece timpul pune stăpânire pe trup, dându-i alte forme, pe când sufletul rămâne același. De aceea, mângâierea este simțirea iubirii, cum zice în poezia „Regresiune”: „Hai să ne mângâiem cu mâinile / și să vorbim cu trupul, / hai să clătim femei și bărbați și copii, / să facem o casă, un gard, un leagăn pentru moarte”.
Dacă în iubirea din scrierile lui R. Ulmeanu transcende o boare a metafizicii, ducându-l în imensitatea materiei vii spirituale, așa fiorii transducției îl poartă spre Calea Lactee, unde pulsul sufletului este dat de căutări metafizice. Iubirea vine de la Dumnezeu, dându-i zboruri galactice, într-un univers unde visul devine realitate prin crearea fericirii. În clipele extatice, drumul spre fericire îl dă uitarea, deoarece în extazele iubirii, parcă uiți totul, te reîntorci la origini. Un zbor spre adevărata fericire îți dă puțină liniște sufletească. În acele momente te apropii de infinitul ființei, acolo unde sufletul trăiește cele mai mari fericiri. Cauți puțină pace, „Puțină liniște”, cum zice: „De pe care din petecele de cer ești deschisă / cu picioarele descriind curbe galactice / asemenea șopârlelor ce ies din cele patru guri / ale Domnului, / devoratoare ale Căii Lactee, / de pe care țanc clătinându-se / peste spinările norilor ai căzut, unde să fie raza / care te-a smuls leșinului tău, spune-mi / dacă ești cumva beția materiei / surpată din sine”.
Oricât am iubi, oricât ne-am zbate în torentele iubirii, tot căutăm ceea ce înseamnă Paradisul sufletesc, deoarece materia trupului moare, rămâne doar sentimentul că dragostea de absolut poate salva omul din vicisitudinile vieții. Ori poarta spre absolut este deschisă de iubire și dragoste. Doar prin aceste sentimente reușești să escaladezi infinitul ființei, unde saltul dincolo îl dă iubirea pură, adevărată. „În lumea promisă”, Radu Ulmeanu încearcă să stăvilească mersul materiei prin iubire, iar torentele dragostei îl învăluie ca o boare a divinității, încercând să-și construiască în suflet o catedrală a iubirii, unde răul să nu mai poată pătrunde. Pare că-și trăiește extazul mistic al iubirii, un extaz unde carnea trupului rămâne sucombată între profan și sacru, iar energia spiritului îl poartă spre cele mai mari adâncimi, unde Ființa e una cu iubirea. De aceea se simte luminat de pulsul iubirii, atingând Sacrul prin iubire: „Sunt ca o catedrală, luminat / pe dinăuntru cu iubire, / sunt un vitraliu invers arătând / în bezna de-afară scenele paradisului”. Deci locul iubirii este în inima lui Dumnezeu, unde sufletul își caută originile prin iubire. De aceea, cartea de poezii „Sub fruntea lui Dumnezeu” este saltul dincolo, pe care îl face poetul prin iubire și dragoste, încercând să-și cunoască propriul suflet prin iubire.
+ There are no comments
Add yours