Călătoriile duc spiritul spre cunoașterea altor locuri, iar procesul lăuntric ce se desfășoară sub razele vederii aduce mari beneficii sufletului. Te sensibilizează o priveliște a deșertului saharian, o cămilă pe care o privești nedumerit, dând conștiinței intrări în sfera cunoașterii; astfel, orice loc pe care vrei să-l vizitezi este o descoperire a propriului spirit! În el dăinuiesc toate procesele iubirii. Acolo se desfac lanțurile cunoașterii, deoarece procesezi gândurile spre locuri unde privirile așteaptă să le cunoască: privind un beduin cu cămila lui la marginea deșertului în apus sau o femeie berberă stând în fața casei, pe o laviță. Toate acestea aduc mari beneficii spiritului, fiindcă orice cunoaștere a altor țări scoate spiritul spre alte orizonturi spirituale, parcă răsare în tine oaza speranței că răul se va dispersa în oceanul gândurilor, lăsând loc binelui.
Unele popoare sunt încărcate de istorie, așa este și Tunisia. Mă așteptam să văd o țară destabilizată în urma revoltei din anul 2011, dar am găsit o țară bine conturată în spațiul Africii, aproape de Munții Atlas.
Îmi place foarte mult să călătoresc, fie în mine însumi, fie în alte țări, să văd alte locuri noi, alte tradiții, care să-i dea spiritului intrări în absolut. Orice cunoaștere aduce mari reverențe sufletului, parcă te afunzi în obiceiurile altor popoare, simțindu-le mersul de-a lungul istoriei. Aici am găsit tunisieni sinceri, confesându-se oricărui străin care le trecea pragul. Religia este predominant musulmană, cu o tradiție milenară. Bărbatul musulman trebuie să aibă o singură femeie, nu mai multe, apropiindu-se foarte mult de tradiția creștină. Îți dai seama că tunisienii sunt un popor aproape „creștin” din acest punct de vedere, poligamia fiind interzisă. Tunisia deschide punți spre o cultură aproape arhaică, păstrându-se și obiceiuri feniciene. Frumusețile Tunisiei ți se deschid la orice pas pe care îl faci când vizitezi locuri încărcate de istorie. O țară unde trecutul nu a fost prea facil cu ei. Cutremurată de războaie – fie otomane, romane, franceze, chiar și vandalii au trecut pe aici – a știut să-și apere teritoriile cu îndârjire. Tunisienii sunt un popor care își păstrează cu abilitate trecutul tradițional, fenicienii întemeind așezări pe teritoriul Tunisiei încă dinainte de anul 1000 î.Hr. Cu o parte a deșertului saharian, curmali și fructe exotice întâlnite la tot pasul, parcă intri într-un templu al contemplației, privind cu nostalgie, în mersul meu cu autocarul sau cu mașina, frumusețile acestei țări. Un fruct căzut la marginea drumului, unde plantațiile de curmale îți dădeau senzația că trăiești într-un paradis, o motocicletă cu toată familia în ea (soțul, soția și doi copii), câmpii întinse cu plantații de smochini, viță-de-vie și meri. Întotdeauna când vizitez o țară vreau să gust puțin din producțiile autohtone, fie vin, țuică, lichior sau gastronomie. Cum în Ardeal este horinca de prune, tot așa în Grecia este Ouzo, băutura tradițională a grecilor, în Turcia este Yeni Raki, așa și Tunisia are băutura lor numită Boukha.
Am avut norocul să avem un ghid bine informat și cunoscător al tradițiilor tunisiene, deoarece era căsătorită cu un tunisian, lucrând amândoi la o agenție de turism și având trei copii. Olga Nicolai, originară din Chișinău, Republica Moldova, persoană elevată, cu bun-simț, având o răbdare uimitoare, ne-a introdus în cultura, tradiția, economia și istoria acestei țări. Cunoscătoare a mai multor limbi, în special araba, a dat tonul conversațiilor prin aducerea unor detalii din viața de zi cu zi a tunisienilor, începând de la obiceiuri, mâncare și până la stările interioare. Atunci am descoperit frumusețea spiritului tunisian: simplu, respectuos, amabil, ospitalier…
Poate războaiele fratricide dintre triburi au dat Tunisiei saltul spre o stabilitate națională, fiind un punct de reper pentru alte țări. Sărăcia își spune cuvântul, deoarece unește sufletele oamenilor, făcându-i ca frații. Tunisia a suferit mult din cauza războaielor punice. Ghidul Olga ne-a purtat spre frumoasa Cartagina, unde locul este încărcat de istorie. Cu o istorie milenară, cetatea Cartagina și-a deschis porțile pentru orice doritor să o viziteze. Fondată în anul 814 î.Hr. de către „negustori” fenicieni din orașul Tir, legenda spune că Didona, fiica regelui fenician al Tirului, a întemeiat una dintre cele mai frumoase cetăți ale Antichității. Cu un trecut aparte, era capitala unui vast Imperiu Punic. Pe aici au trecut arabii musulmani, grecii, otomanii, romanii, vandalii, francezii etc. Cartagina a fost distrusă în mai multe rânduri, mai ales în cel de-al Treilea Război Punic, când romanii, conduși de Scipio Africanul cel Tânăr, au cucerit-o în anul 146 î.Hr. Celebră a rămas fraza lui Cato cel Bătrân: „Mai ales eu sunt de părere că trebuie distrusă Cartagina”. Legenda spune că romanii au presărat locul cu sare pentru a face terenul neroditor. Dacă unii generali romani se bucurau de distrugerea ei, alții, mai târziu, s-au gândit să o reclădească din temelii! Astfel, reclădirea Cartaginei începe sub domnia lui Gaius Iulius Caesar, devenind, după Roma și Alexandria, al treilea oraș ca mărime din Imperiu, fiind creștinat de coloniști europeni. Aici a fost centrul creștinismului din nordul Africii, de aceea „amestecul” religiei musulmane cu cea creștină a dat valențe speciale religiei din Tunisia. Pe aici s-au perindat Sfântul Ciprian, Sfântul Augustin (care a predat în Cartagina), Tertulian etc. Ca și în orice altă țară predominant musulmană, mulți creștini au fost persecutați în perioada Imperiului Roman și nu numai.
Apoi, sub alți împărați – Hadrian, Antoninus Pius, Marc Aureliu și Septimius Severus –, construcția Cartaginei a înflorit, recăpătându-și strălucirea de odinioară. Din păcate, în anul 439 este distrusă de vandali, iar în anul 533 recucerită de romanii bizantini, apoi, în 698, de arabi (musulmani veniți din Egipt).
Umblând printre ruinele Cartaginei, mi-am dat seama că orice oraș sau cetate antică are ceva de spus. Privind o coloană, o statuie, morminte sau zidurile cetății, îți dai seama că trecutul nu se uită niciodată! Istoria unei țări vorbește prin fundamentele arheologice descoperite și, de ce nu, chiar și pietrele vorbesc! Cum orice zid are o istorie a lui, tot așa și pietrele pe care călcai aveau o istorie a lor. Pe aici s-au perindat milioane de oameni, poate călcai pe o piatră pe care a călcat Hannibal, Scipio Africanul sau alți împărați romani. Parcă simți ceva din trecutul lor că-ți trece prin minte. Amfiteatrul din Cartagina oferă spectacolul creației artistice, având o capacitate de 40.000 de locuri. Frumos construit, în cerc, dă o rezonanță specială celor care-l vizitează, parcă intri într-un „mic oraș” al simbolurilor. Peste tot vezi pietre ieșite din pământ, mici trepte de piatră, coloane etc. Cuceritorii au lăsat ceva în urma lor; așa au construit și francezii, pe dealul Byrsa, vestita catedrală dedicată lui San Luigi, între anii 1884 și 1890. Dacă aici exista o bibliotecă, atunci îți dai seama că valoarea cărților conta foarte mult.
Și nu mică mi-a fost mirarea când, la întoarcere, în aeroportul Monastir, am găsit o mică bibliotecă într-o cafenea, cu cărți în limbile franceză, engleză și arabă. Oricine stătea la masă, bându-și cafeaua, putea să citească sau să răsfoiască o carte. Din păcate, nu am găsit nicio carte în limba română, cu toate că treceau mii de turiști români pe acolo. Aveam doar una la mine, pe care o citeam; dacă aveam mai multe, le lăsam acolo, în speranța că poate cineva le va răsfoi!
Apeductul din Cartagina, construit pe timpul romanilor, numit și Apeductul lui Zaghouan, „transporta” apă din izvoarele muntelui Djebel Zaghouan, pe o lungime de 132 de kilometri, până aproape de mare, apa fiind folosită și la Băile lui Antoninus, construite în secolul al II-lea d.Hr. Am vizitat apoi teribilul Tophet, un sanctuar feniciano-punic, în care erau sacrificați copii între 2 și 12 ani, ofrande aduse zeiței Tanit și crudului zeu Baal Hammon. Apoi am vizitat orașul Tunis, capitala Tunisiei. Mergând prin bazarurile supraaglomerate, am ajuns la Medina (centrul istoric). Orașul m-a fascinat prin coloritul clădirilor și peisajele cu arbori, mai ales palmieri.
În ziua de 4 august 2025 pornim cu autocarul de la Sousse, unde plajele parcă-ți deschid luminile trecutului. În Portul El Kantaoui parcă vezi navele feniciene acostând la țărm; îți dai seama că fiecare țară este încărcată de istorie – trebuie doar să călătorești pentru a intra în sfera trecutului ei. Ajungem cu autocarul în orașul El Jem, acolo descopăr un Colosseum, precum cel de la Roma, puțin mai mic, foarte bine păstrat. Spre surprinderea mea, nu știam de acest Colosseum. Normal, se cheamă Amfiteatrul din El Jem. Te întâmpină grandios, încă se mai văd zidurile și fațadele neterminate, deoarece războaiele și-au spus cuvântul. Intrăm în tunelurile subterane de unde ieșeau animalele și gladiatorii; parcă auzeam strigătul animalelor și al oamenilor uciși în aceste lupte grandioase, spre deliciul celor care se aflau pe treptele acestui Colosseum. Parcă fiecare piatră ascunde ceva, o talpă a gladiatorului intrând țanțoș în luptă, mâna unui om simplu rezemată de un zid de piatră, încăperile împăraților care priveau sobru luptele etc. etc. Istoria își descărca undele trecutului prin farmecul pietrelor. Fiecare piatră are o istorie, parcă orice zid îți vorbește!
Din El Jem o luăm spre orașul Sfax, de-a lungul Mării Mediterane, prin Skhira, ajungem la Gabès, iar de acolo ne îndreptăm spre capitala berberilor, Matmata, pentru a vizita o casă tradițională berberă, care m-a uimit prin simplitatea ei. Săpată în lut, ca un cerc, în mijloc cu o masă, în circumferința cercului. La bază, erau săpate camere: bucătărie, antreu, debara, camere de dormit. Fără acoperiș, îți dădea senzația că trăiești în Evul Mediu apus, unde berberii se adunau pentru a se sfătui în mersul istoriei.
Trecem prin orașul Tamezret, locuit de berberi indigeni, și satul Oum Ech Chia, îndreptându-ne spre orașul Douz, numindu-se și „Porțile Deșertului”. Dunele de nisip presărate de-a lungul șoselei, cu garduri făcute din crengi de palmieri, ne atenționau că ne apropiem de deșertul saharian. Ne cazăm la hotelul „Sun Palm”, unde ne întâmpină un barman tunisian bine făcut, amabil, întrebându-ne ce bem. Știa că turiștii români sunt cu berea. Apoi mergem în deșertul saharian. De mult timp voiam să-l văd. Cum zice Eminescu în poezia „Egipetul”: „Beduini ce stau în lună, o minune o privesc, / Povestindu-și basme mândre îmbrăcate-n flori și stele / De orașul care iese din pustiile de jele; / Din pământ și de sub mare s-aud sunete ce cresc”. Pustiul saharian ne-a întâmpinat cu un apus splendid. Cerul parcă s-a unit cu pământul, dându-ne senzația că trăim în alt timp. Cu beduini gălăgioși, încercând a-și stăpâni cămilele, și ATV-urile care ne așteptau în linie ca să înceapă un „safari” în pustiu. Simțeam că pustiul are o voce, are ceva de spus, încântându-ne cu peisajele sale: o colibă beduină, pusă lângă o dună de nisip, un cort jerpelit, prin care razele soarelui își făceau intrarea, un beduin cu o vulpe așteptând să se fotografieze cineva cu ea etc. etc. Toate acestea îți dădeau senzația că trăiești în universul saharian al spiritului, unde moartea și viața își dau mâna, construindu-și un „Mecca”, în care timpul parcă dispare în dunele deșertului. Nisipul viu colorat îți dădea senzația că are viața lui de „ascet”, o viață prin care s-au perindat caravanele în căutare de noi sensuri, dând pustiului lumea de odinioară. De aceea, priveliștile pustiului te afundă foarte mult în meditație.
Dimineața pornim din Douz îndreptându-ne spre cel mai mare lac sărat din Tunisia – Chott El Djerid, având peste 5.000 de km pătrați. Aici ne întâmpină mirajul naturii: alge bine conturate pe fundul lacului, deoarece era perioada când seca, dând mai multe nuanțe. Pășim pe întinsul fund al lacului unde „valurile” de sare parcă te îmbie la meditație, așteptând răsăritul soarelui pentru a vedea mai bine frumusețile Tunisiei. De acolo pornim spre Degache – Tozeur, unde ne urcăm în jeepuri pentru un safari în pustiu, mergând de-a lungul traseului Paris-Dakar, până la locul unde s-a filmat „Star Wars” („Războiul Stelelor”) – Chott El Gharsa; încă se mai păstrează decorul. Trecem pe lângă celebrul munte „Gâtul cămilei”, unde s-a filmat „Pacientul englez”, oprim, delectându-ne pe dunele de nisip. Apoi vizităm o oază montană, Chebika. Priveliști uimitoare. Un izvor ce vine din inima stâncilor, dându-ți senzația că natura și omul își dau mâna într-un univers al simțurilor și al contemplației. Ne îndreptăm spre orașul Metlaoui, unde mâncăm. Aici soția și ghidul îmi fac o surpriză, fiind și ziua mea de naștere. Un tort și toți cei din autocar îmi urează „La mulți ani!” După masă pornim spre orașul Sidi Bou Said, unde casele albe și porțile vopsite în albastru îți dau senzația că trăiești în alt ev! Străzile înguste, pavate cu piatră cubică, restaurantele cu terase colorate te îmbie să le vizitezi. Dacă pe aici s-au perindat Chateaubriand, Flaubert, Lamartine, Gide, Simone de Beauvoir, Foucault, chiar pictorul Paul Klee, atunci stațiunea are ceva de spus pe plan cultural. Chiar în vârful ei, printre case, se deschide un cimitir musulman. De acolo privești printre ramurile palmierilor marea în larg, dându-ți senzația că poți să zbori spre înaltul cerului, sărutând infinitul! De acolo ne îndreptăm spre Jelma, apoi Kairouan, prima capitală omeiadă a întregului Maghreb. Vrem să vizităm Marea Moschee, dar era timpul rugăciunii și nu ne-au lăsat să intrăm.
Ceea ce m-a impresionat foarte mult a fost simplitatea omului tunisian. Într-o dimineață, vrând să vizităm orașul Sousse, ne îndreptăm spre mai multe taxiuri care erau la intrarea pe domeniul hotelului. Norocul nostru a fost că am găsit un taximetrist care știa bine limba italiană. Îl chema Rosi și lucrase șase ani la Milano zidar (murator). Îl întrebăm câți euro îi trebuie până în oraș. Ne târguim cu el și suntem de acord cu 20 de euro dus-întors, să stea cu noi o oră. Zis și făcut. Din vorbă în vorbă ne propune să vizităm Monastir, Medina, Mausoleul lui Bourguiba și împrejurimile. După mici negocieri ajungem la un consens. Ne duce prin toate locurile enumerate de el și stă după noi – 45 de euro. Totul a durat patru ore și jumătate!
Vizităm orașul Monastir și bazarurile, unde ne acostează frenetic comercianții! Trebuia să cumperi ceva de la ei, așa că fără să vrem am luat ceva simbolic – numai așa puteai scăpa de ei!
Nu departe de Mausoleul lui Habib Bourguiba, primul lider adevărat al Tunisiei după obținerea independenței în anul 1956, ne întâmpină o cămilă brodată cu tot felul de „pături” tunisiene – parcă ar fi păturile noastre de la țară, țesute în război de țărănci –, iar în dreapta și stânga cimitirul, bine conturat, cu lespezi funerare frumos ordonate. Parcă ar fi un „sat al morților”, unde nu puteai să-ți întorci privirea deoarece drumul trecea pe lângă ele.
Vizităm Mausoleul, Cetatea Monastir, Ruspina (fost oraș fenician, cartaginez și roman), apoi Medina. Dacă Mausoleul ne întâmpină maiestuos, atunci îmi dau seama că Tunisia a avut și ea perioada ei de glorie în istorie, deoarece Rosi îl adula ca pe-un sfânt când ne povestea despre Bourguiba. La intrare ne întâmpină mai mulți militari cu arme. Nu trebuia să plătești. După un control de rutină ne lasă în Mausoleu. Intrăm într-o încăpere unde era totul despre președintele Bourguiba, de la încălțăminte și haine până la pixuri, stilouri, cărți, scrisori etc. În mijlocul Mausoleului, mormântul lui ne întâmpină radios, oferindu-ne un moment de reculegere. Respect pentru un om care a dat totul din el Tunisiei, oferindu-i eternitatea, sacrificându-se pentru țara lui! Părăsesc Mausoleul cu un nod în gât, gândindu-mă că acești oameni duc mai departe destinele unui popor bine conturat în istorie! Istoria uneori se scrie pe pietre și răzbate prin timp, prin sânge. Numai prin revolte sau revoluții oamenii și-au obținut libertatea sau dreptul la liberă exprimare. Democrația a fost și va fi a oamenilor liberi, care-și iubesc cu îndârjire pământul strămoșesc.
„Azlema” (salutul tunisienilor), îl întâmpin pe taximetrist pentru a ne întoarce la hotel. Ne oprim și în orașul Sousse pentru a vizita Medina și bazarurile.
Tunisia este țara tuturor contrastelor. Dacă aici întâlnești peisaje sahariene și pietroase, plaje frumoase, chiar spectaculoase, unde oamenii simpli te întâmpină cu tot felul de suveniruri și mâncăruri tradiționale, orașele cu Medinele lor, palmierii cu fructe gustoase, măslinii milenari, nisipul deșertului saharian cu boscheți de spini, tradițiile, oaze multicolore cu o varietate de plante, atunci îți dai seama că este unică, deoarece puține țări se pot mândri cu asemenea reliefuri. Așa cum omul simplu tunisian se trezește dimineața pentru a mânca puțină pâine înmuind-o în ulei de măsline, așa și eu nu pot să-i zic Tunisiei „Bislema” (La revedere) – poate o să mai calc pe meleagurile tunisiene, care mi-au plăcut foarte mult.
