Citind cartea de poezii bilingvă „Una visione dell’apocalisse” – „O viziune a Apocalipsei”, apărută la Editura Terra d’ulivi (Bari, Italia, 2024), scrisă de consulul Edmond Neagoe, mi-am dat seama, încă o dată, că omul este supus morții. Superstiția în venirea Apocalipsei tronează în fiecare ființă care crede în absolut. Or, venirea sfârșitului lumii este ca un atu asupra spiritului, dându-i speranța în mântuire. „Crede și nu cerceta” este cel mai răscolitor dicton. A crede în Adevăr înseamnă a înălța spiritul spre lumile inteligibile, unde o întâlnire cu sinceritatea te face să urci pe cele mai înalte trepte ale sensibilității pure. Dincolo și aici, spiritul este unul, trăiește în adevăr, aducând multă liniște sufletească. Stând singur și meditând, seara, în cerdac sau tindă, îți dai seama de mersul lumii, de rotițele acestui „prim motor”, cum spunea Aristotel, care este în continuă mișcare. El este Energia Pură, acea Lumină care luminează spiritul tuturor celor care sunt căutători ai binelui. Păcatul, cel care a intrat în lume prin cunoaștere sau, mai bine zis, prin neascultare de Creator, a dat lumii mari bătăi de cap! Cu cât vrei să cunoști mai mult, cu atât te afunzi în necunoașterea spiritului, deoarece pentru a trăi în simplitate trebuie să treci prin mari experiențe ale vieții. Să fii simplu, onest, curat, bine dispus, căutător al adevărului este una dintre legile universale ale spiritului. Calea spre mântuire este dată de legea nemuritoare a Adevărului: să nu te minți pe tine însuți!
În poezia „Conacul părăsit” se vede ambivalența dintre facere și moarte. Or, păcatul, odată intrat în lume, dă valențe statice spiritului, așa cum „motorul sufletului” planează în infinit, căutându-și originile și fericirea. De aceea, ființa este în continuă mișcare, gândurile o poartă spre căutări; suntem părtașii propriului destin: „Sângele cald al vietății, / Ne-o colora privirea toată / De vei voi, făptură mândră, / În zori, să-l mai sorbim o dată. // Îmi voi opri a mea suflare, / Să-ți tulburi ochii de dorință / Și trupul tău, copac-uitare, / Să-ți fie scut spre neființă”. Metamorfoza cuvintelor în crearea lumii duce spre cunoaștere. Vrei, nu vrei, intri într-un imperiu al simțurilor și sensibilității. Acolo, Dumnezeu creează singur, deoarece așa a apărut „suflarea divinității”. Ființa și neființa sunt una, cum zice Eminescu în „Scrisoarea I”: „La-nceput, pe când ființă nu era, nici neființă, / Pe când totul era lipsă de viață și voință, / Când nu s-ascundea nimica, dar tot era ascuns… / Când pătruns de sine însuși odihnea cel nepătruns. // Dar deodat-un punct se mișcă cel întâi și singur. Iată-l / Cum din chaos face muma, iar el devine Tatăl!”. Adică Ființa era înainte de creare – Dumnezeu – iar neființa, adică cel Nevăzut, era Unul, tot Dumnezeu. De aceea: „Dar te-a robit genunchiul lunii, / De nu tresari, răpită de-al meu gând, / Nefericiții-adună taina lumii, / Și-o strâng cu patimă la piept, într-un cuvânt”. Adică Dumnezeu a creat lumea din Cuvânt, dând ton creației prin vorbire, un fel de „vorbire prin unde”, după cum zice Eminescu: „Unul e în toți, tot astfel precum una e în toate”. Dumnezeu zace în fiecare ființă, iar noi trebuie să-L trezim prin sinceritate: „Cereți, și vi se va da; căutați, și veți găsi; bateți, și vi se va deschide. Căci oricine cere capătă; cine caută găsește; și celui ce bate, i se deschide” (Evanghelia după Matei). Țin bine minte, în căutările mele metafizice, mă afundasem în propriul spirit, încercând să-mi înțeleg idealurile, sensurile etc. Ajunsesem la un punct în care spiritul parcă încerca să străbată printr-o „ușă spirituală”, dar era încuiată, un fel de trecere dincolo, iar cheia se găsea dincolo de ușă; trebuia să o deschidă cineva. Simțeam că stă dincolo de ușă și mă așteaptă să bat, să-mi deschidă, să-L întâlnesc, să-mi dea acea cunoaștere de sine, a mea și a Totului. Cum spun într-una dintre poeziile mele: „La poarta sufletului meu stă cineva să bată, / Dar cheia nu o am nici eu și ușa e-ncuiată”. Așadar, pentru a reuși să-ți deschizi ușa sufletului spre lumină, trebuie să bați la poarta sincerității (spirituale).
Când ridici ochii spre cer parcă străpungi depărtările, căutând acea incandescență a nemuririi, aducându-ți aminte de cei care au fost cândva eroii neamului. Poezia „Cu ochii spre cer” este ca un simbol al focului ce stăruie în orice martir dedicat gliei strămoșești: „În tinda încinsă de foc și păcat, / Cu ochii spre cer au murit ne-ncetat, / Plângându-și pământul abia semănat, / Cu luna în sânge, pe falduri de mac // De dorul de-acasă nicicând n-au plecat, / Al lor viitor e demult deportat, / Mai au numai visul, adânc, îngropat, / Sub spice de aur, pe falduri de mac”. Din pământ ne-am născut și în pământ ne întoarcem, pe faldurile sacre ale nemuririi!
Poezia introspectivă are la bază descoperirea sacrului, acea undă a luminii care se manifestă în orice spirit ce este în căutarea sensului vieții. Te duce gândul la Bacovia, cel mai introspectiv poet român! Iar muzica – o transformare a spiritului în unde. De aici pornesc sunetele sufletului, străbătând imensitatea Eului. „Cu tine coboară zorile dimineața / Și din lumina făpturii tale / Aprind îngerii candele pe-nserat, / Când te-nfășor în valuri de mătase și-ai uitat, / Că lumea-i tristă”, spune în poezia „Cu tine”. Vede lumea cu ochii spiritului, păcatele acestei lumi ce abundă în vicii, îndepărtându-se de adevăr. Iar Apocalipsa îi apare la fiecare pas pe care îl face, trecând prin imperii pline de păcate, unde legile morale sunt tot mai puține. De aceea, definiția Apocalipsei începe cu adevărata credință: „Și la un semn, / Adevărul și minciuna / S-au ascuns învelite-n cuvinte” („Geneza cuvântului”). Credința oarbă, care face ca păcatul să devină obsesie, transcende în „Dorința”, iar „Din rugul de patimi, / Asemenea nouă / Cresc lacrimi de înger, / și sânge, și rouă”.
Aproape în fiecare poezie se simte un fior apocaliptic. Or, pasărea, ca undele focului apocaliptic, îl urmărește mereu, ceea ce înseamnă o corelare a spiritului cu lumea în care trăiește: „Te privesc degerând prin fereastra de ceață, / Ți-e trupul diform în lumina difuză, / Simt buzele reci și privirea de gheață, / Din sufletul gol și vrerea-ți confuză” („Glossă”). În fiecare secundă, în fiecare minut murim în noi înșine, dar o murire transcedentală care unește sufletul cu divinitatea. Transcendem în universul iluzoriu al spiritului, neputând să ne înțelegem pe noi înșine, pentru că trăim în ignoranță! Noncunoașterea stă la baza acestei deziluzii a spiritului: „Destinul și-ntâmplarea unesc / a vieții roată. / Trăim grotesc, murim sublim / În fiecare zi, câte o dată. // Când omenirea-și plânge / Dumnezeiescul Tată, / Cresc flori, cununi de lacrimi / Durere, niciodată…” („Grotesc, sublim”).
Dacă ar fi glasul naturii implantat în subconștientul nostru, unde se adună toate anotimpurile acestei lumi, atunci sufletul ar străbate imensitatea universului, căutând acea stare în timpul unui anotimp să intre în universul creației. Te așezi pe un arbore căzut, unde frunzele zburdă luate de valurile vântului, simțind că sufletul tău este una cu al anotimpului. „Iarna” este anotimpul în care, prin codru, șuieră vântul sufletului, căutând acea stare de grație: „Mă așez pe picioarele arborelui / Cu fruntea aninată de cetini de brad, / Rostind cuvinte fără înțeles. / Să-ți ascult șoapta înfrigurată, mi-e dor…”.
Iubirea a dat lumii salturi în infinitul ființei. Fără iubire nu ar fi existat dragostea, deoarece omul este supus transfigurărilor. Marile stări ale spiritului sunt tocmai revelațiile. Aici se nasc cele mai mari fericiri: „De vreți să înțelegeți zâmbetul ploii care ucide, / Așa cum sunteți, / Iubiți-vă!”, spune poetul în poezia „Manifest”. Da, este ca o corelare a spiritului poetului cu al universului, deoarece iubirea transcende oamenii în eternitate. Cum spune Iisus: „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”. Este ca un manifest al iubirii asupra morții: trebuie să iertăm. Numai în iertare găsești calea spre absolut.
În tablourile grafice ce aștern foile acestui volum se observă viziunea pictorului Radu Bercea asupra lumii. Există o adevărată creație și în pictură, așa cum există în matematică, astrologie sau medicină. Omul este creatorul propriului destin. Nu destinul ne creează pe noi, ci noi îl creăm pe el! Pare absurd, dar așa este. Omul se creează pe el însuși prin sinceritate. Grafica acestui volum reprezintă simboluri ale vieții, naturii și universului. Par a fi o viziune atemporală asupra morții. Ochii spiritului sunt bine proporționați într-un limbaj criptic. Or, o floare sau un ochi pus în grafică dă tonalitate picturii. Parcă ar fi un Michelangelo transpus în eternitate, unde creația devine absolută! Cercurile care domină grafica par a fi „Ochiul lui Dumnezeu”. Pictorul simte că lumea trăiește într-un cerc din care nu mai poate ieși decât transfigurându-se: o pasăre, o femeie, un ochi privind în depărtări, un pește, un copac, o cetate, împărați și împărătese etc. Acestea dau acuratețe acestui volum prin punerea în scenă a simbolurilor! O metamorfoză a spiritului, bine înfiptă în sufletul pictorului.
Poezia „O viziune a Apocalipsei” pare o alegorie la „Peștera” lui Platon: „Dacă în peștera unde sunt / Nu se zăresc urmele pașilor tăi pe nisip. / Mă înfioară doar strigătul de neputință / Al celor ce desenează cercuri / Și-n van încearcă să le-nțeleagă taina. / Să te privesc aș vrea, mă tem. // Oameni și fiare se aud pretutindeni. / Fumul din peșteri unește ruga cu neputința. / Să te cunosc aș vrea. Mă tem. // Va fi venit ziua cea mare a dreptății tale? / Să te cuprind aș vrea, mă tem”. În cunoaștere, omul devine propriul său prizonier dacă nu are aripi de-a zbura spre infinit. Așa cum o talangă sună în amurgul serii, când oile se întorc de la păscut, anunțând apropierea de stână, așa și trâmbițele Apocalipsei sună în sufletul oricărui om care este predispus morții. Teama de moarte, teama de un sfârșit al lumii predomină intelectul oricărui om care este în căutarea fericirii. Dumnezeu i-a alungat pe Adam și Eva din Paradis din cauza neascultării, așa cum un prunc nu ascultă de mama sa în momentele disperării! De atunci, omul a devenit propriul său sclav, un sclav ce încearcă să se cunoască pe el însuși, dar barierele vieții îl țin încătușat la periferia unei văgăuni, privind înăuntru, zicându-și: „Să intru sau să nu intru?!” Așa este și în cunoașterea de sine: omul stăruie într-o peșteră numai a lui, închisă în dorinți, pasiuni acerbe și setea de-a deveni cineva, indiferent prin ce mijloace, îndepărtându-se de adevărata realitate a lucrurilor. Încătușat de propriile sentimente, uită că viața este scurtă, trecătoare, și doar printr-o cunoaștere intrinsecă, intuitivă, simte acea boare a speranței, spulberând teama de moarte. Dacă poetul încearcă această „viziune a Apocalipsei” prin propriile simțuri și idei, ducându-l spre poarta adevăratei cunoașteri de sine, atunci teama de moarte dispare pe moment, dar reapare când simte apropierea focului Apocalipsei! Ziua Judecății de Apoi este și un simbol al focului, al purificării lăuntrice. Focul spiritual a fost și va fi un act al descătușării spiritului de condiția umană. În tradiția creștină se spune că Paradisul este inaccesibil oamenilor din cauza focului care-l înconjoară. Cum zice Lactanțiu: „Dumnezeu l-a alungat pe om din Paradisul pe care l-a înconjurat cu foc, pentru ca omul să nu mai poată pătrunde”. Sfântul Toma atenționează: „Altfel spus, cel care a fost purificat de foc poate intra de acum înainte în Paradis. Or, calea purgatorială precede uniunea mistică, și misticii nu ezită să situeze această purificare a sufletului pe același plan cu focul purificator care conduce în Paradis…”. Deci, focul spiritual și focul rămân simbolul Apocalipsei, dar și al mântuirii!
Pelerin în propria-i conștiință, poetul Edmond Neagoe cutreieră cu gândurile pe cărările Sinelui, căutându-și propriile idealuri. Ideea îl urmărește mereu, așa cum: „O liniște sacră pândește cărarea, / Spre nimbul de aur plutind către cer, / Aștept ca și alții să-mi vină iertarea / Și pieptul tresaltă simțind c-am să pier” („Pelerin la Curtea lui Zeus”). Drumul „Spre infinit” este dat și de stările interioare: „Minciuna-i calea celor care, / Cu orice preț vor să parvină. / Dar adevărul ne înalță, / Chiar răscolind dureri și sânge”. Calea spre mântuire e prin durere. Doar acolo poetul simte nimbul nemuririi. În poeziile „Târziu”, „Fals amor cotidian”, „Destin”, se simte contemplarea iubirii. Prin poezia „Competiție” urcă pe scările sufletului, contemplând moartea: „Proptită de stâncă, la intrarea în peșteră. / Supremul vieții trofeu: lespedea”.
Astfel spus, cartea „O viziune a Apocalipsei” are conotații lirice metafizice. Introspecția este actul poetului în căutarea propriei fericiri. Contemplativ, uneori scoțându-și în evidență compasiunea, urcă pe scările conștiinței prin credință, dându-i imbolduri spre adevărata cunoaștere. O viziune atemporală a spiritului, unde se îmbină cunoașterea speculativă cu cea metaforică, urcând spre culmile fericirii, acolo unde spiritul este liber, necuprins de condiția umană. O libertate ce vine din cunoașterea propriului spirit; cunoscându-se, el devine stăpânul propriilor pasiuni!
