Când deschizi o carte și vrei să o citești, încerci să intri în universul interior al autorului/autoarei. De aceea, cărțile sunt hrană spirituală pentru toți cei care au sete de cunoaștere. Te poartă în lumea lor, o lume construită pe sceptrul moralei, imaginației, al trăirilor interioare și, de ce nu, al frumosului, pentru că orice om are implantat în el ideea binelui. Ideile se contopesc într-un univers numai al lor, acolo unde tresaltă undele divinității, deoarece omul este supus legilor universale. Credința îi dă putere de-a urca pe treptele interioare ale Sinelui, unde o întâlnire cu sinceritatea îl face să privească în el ca-ntr-o oglindă, văzându-și sufletul. Un zbor spre infinitul ființei, iar iubirea de frumos te poartă pe căile întortocheate ale simțirii, unde pulsul dragostei este dat de stările intuitive. Intuiești că există ceva în tine, acel ceva care-ți spune că nu ești singur în Univers. Planetele, universul solar, natura, tot ce ne înconjoară fac parte din tine, pășind pe undele gândului, încercând să aspiri tot ceea ce înseamnă pace lăuntrică, stabilitate a spiritului. Orice fenomenologie a existenței are în ea cercetarea. Te cercetezi pe tine însuți, creând acea oază a binelui, unde răul să nu mai poată pătrunde! O filosofie esențială (a vieții), căci ființa este conștientă de durerea care o face să-și construiască o casă cu ferestrele larg deschise, deschizându-și orizonturi spre cunoaștere. Cartea de poezii „De îmblânzit Luna”, scrisă de Corina Știrb Cooper, apărută la Editura Caiete Silvane (Zalău, 2024), deschide ușa sufletului spre cunoașterea intrinsecă a ființei: „tu / și cu / tine / în punctul / acesta rotund / din care / tot pleci și / care te / tot așteaptă / ca o ușă / deschisă / o acasă / a copilăriei / o bătaie / de inimă un dor / fără nume / după ce vei fi / obosit / să trăiești / alergând / pe linii / paralele” (tu și cu tine).
Trăind într-un imperiu al gândurilor spirituale, caută răspunsuri la tot, iar imaginația îi dă aplombul de-a urca spre Lună, pe care parcă o vede cu alți ochi, vocea lăuntrică șoptindu-i despre existența lucrurilor. Dacă „la început toți oamenii au fost cercuri – mi-a spus o voce într-un vis”, atunci „înrădăcinarea e și ea tot un fel de zbor / spre înalturile verzi-maronii de sub pașii noștri”, spune în poezia iată un sfârșit ca o tăcere.
În serile târzii, când privește cerul, parcă aleargă într-un vis, pășind spre lumea iubirii. Unde „inimile bat încă la unison, dar / tot mai încet și tot mai departe” (nu știu dacă a mai rămas). Ceasurile iubirii bat în ritmul impus de absorbția dragostei. Negi timpul, căci în procesele psihologice ale spiritului decantezi uitarea. Faci ca inima să bată la orice atingere a ființei iubite. Urci pe scările conștiinței spre infinitul Eului unde pulsează undele dragostei. Te contopești într-un univers numai al tău, unde inimile își trăiesc stările euforice: „ceasul / al doisprezecelea / îmi bate în coaste / omule / tu / ca o inimă / în piept / mi te zbați” (ceasul).
Tinerețea este starea de spirit cea mai profundă. Când ești tânăr parcă ai lumea la picioare! Simți acea euforie a tinereții, pe care în alte etape ale vieții o pierzi, deoarece omul este supus morții. Cu cât înaintezi în vârstă cu atât cauți mai mult rădăcinile existenței. Dorești să pleci pe un drum fără întoarcere. Acest drum duce spre creația propriului spirit. Așa cum poeta încearcă să meargă pe drumul care duce spre profunzimile spiritului, căutându-și acea stare ludică a iluminării. Parcă „ceva din mine” – „trebuie mereu să plece / de aceea rădăcinile-mi sunt / mereu tinere / dureroase mereu”.
Stările durerii îți deschid drumuri spre procese lăuntrice greu de definit. Parcă pierzi timpul, te bați cu sentimentele, deschizându-ți spiritul. Mergi înainte, indiferent de ce ți se întâmplă! „Mergem înainte” și „umblăm pe sârmă / hăul de sub noi se cheamă timp / și înghite oameni”, absorbția timpului în furtuna durerii este vidul singurătății. În singurătate simți acea decalare a timpului. Orice proces lăuntric al durerii deschide căi spre cunoașterea intrinsecă. Parcă te simți singur printre oameni.
Dacă în plan metafizic există acea undă care deschide spiritul spre cunoașterea adevărată, atunci privești înlăuntrul ființei tale, căutând sprijin pentru a ajunge departe… într-un univers numai al tău, unde se scaldă undele inocenței. Privești copilul din tine, acel copil ce era frustrat că visele nu i se împlinesc. Este ca un strigăt al ființei, încercând să intre în universul celor dragi: „de când mi s-a cuibărit animalul în inimă / mă trezesc în fiecare noapte / și urlu la lună” (Voi nu știți). Acuratețea gândurilor o duce dincolo de universul celest, privind cu nonșalanță mișcările materiei. Să asculte glasul materiei e una dintre valențele poetei, care încearcă să creeze prin antenele iubirii. Recunoaște într-un gest, un zâmbet, o atingere, tot ceea ce simte persoana iubită: „nu e iubirea / vraja asta pulsândă / prin artere / plină de muguri gustativi / ca o gură flămândă / care cere / o înghițitură de apă vie / aceasta nu e iubirea / aș fi recunoscut-o / dintr-o mie” (Nu nu nu). Cântecul iubirii răsună ca-ntr-un cadru mirific, unde vibrația luminii se aseamănă cu vibrația inimii. Sunt momente când iubirea trece dincolo de limitele normalului, deoarece omul este supus morții. Poți muri din iubire! Așa cum „te caut și mă caut și nimeni nu m-așteaptă / dincolo de broboada ce mi-e acoperământ / un strigăt aspru pleacă, însă ajunge șoaptă / tu nu mai știi să legeni, eu nu mai știu să cânt” (Dezîndrăgostirea).
În extazul iubirii pierzi noțiunea timpului, gândurile căutând starea fericirii absolute. Când stai seara și privești cerul simți acel val al nostalgiei care te poartă spre întinderea zărilor. Parcă zbori spre infinit, încercând să cuprinzi cerul, așa cum poeta colindă cu gândurile în universul materiei, căutând starea dragostei: „De dor îți arză aripa / și-ți fie clipa vâlvătaie / că-n seara asta-aș ști dansa / în ritmul stropilor de ploaie // De frunze veștede colind / când ore mă aplec să număr / că-n seara asta aș ști să-ți mint / veninul pleoapelor pe umăr” (Colind).
Orice cădere are și urcare deoarece suferința te apropie de absolut, iar credința îți dă speranța că nu ești singur într-un univers unde pulsul inimii este dat de lacrimile tale. Uneori te sufoci sub euforia durerii, alteori te înalți, după o experiență a durerii omul se schimbă, devine mai receptiv în cunoașterea de sine, devenind propriul său psiholog. Te cauți pe tine însuți, dându-ți seama că „Nu ești singură, tu, în căderile tale; / Dumnezeu sângerează cu tine, / cerul plânge cu tine, dar tu, / tu să nu plângi!” (Tu să nu plângi!). Plânsul este o stare care dezvoltă mari simțiri intrinsece, prin el intri într-un univers numai al tău, unde răul nu mai poate pătrunde! Te depărtezi de lucrurile reale, dându-ți senzația că ești singur într-o lume exorcizată de material, căci oamenii fug încontinuu după moarte, dar nu o caută în ei! De aceea, Jurnalele sunt cele mai frumoase cărți ale scriitorilor, în ele găsești stări de spirit, stări care duc sufletul spre profunzimi spirituale. Camus spunea în „Carnete”: „Orice viață preocupată de bani este o moarte”. „e amiază iar ființa mi s-a făcut grea / bolovanul mi se așază pe piept invariabil la / ora douăsprezece. / apoi se face din ce în ce mai greu / ca și cum i s-ar adăuga straturi după straturi / de praf vulcanic. // de aceea mă culc întotdeauna devreme. / mă gândesc la omul acela pe care-l cunosc ca / pe mine însămi. Cum tremură el pe interior. / numai și numai pe interior unde / nu-l vede nimeni în afară de mine. / iar eu nu spun nimic. / dar tremur și eu. / tot pe interior” (Jurnal). Interioritatea – marea plăcere a lui Cioran. Despicat de suferințe și căutări interioare, Cioran era supus neliniștilor metafizice. Orice căutare sfârșește în ființă, dacă nu ai curajul de-a lupta contra fricii de moarte. De aceea, moartea este supusă spiritului. Nu oricine are curajul de-a urca spre spiritul pur, unde apar adevăratele revelații. Îngerii sunt undele luminii dumnezeiești, unde chipul luminii este străbătut de gândurile pure. Nu urci spre cer decât atunci când sufletul plânge în focul durerii, iar focul inimii se înalță în chip de înger spre cer. Toți suntem părtași propriului destin, toți suntem aripi de înger ce urcăm pe scara luminii spre Absolut. „În cazul meu, mi-au rămas doi sau trei, cred / nu pot fi sigură pentru că nu se mișcă / nu le simt respirația, ci doar o fluturare de aripi / lângă inimă, ar putea fi altceva / poate sindromul inimii frânte / care nu e metaforă, spun cercetătorii / ci o substanță chimică periculoasă pentru / sănătate / și se manifestă ca o fluturare de aripi” (Ca o fluturare de aripi).
În poemul Anxietatea se vede capacitatea poetei de a-și înfrunta propriul destin, fiind și o bună psihologă: „Este modul în care te pregătești pentru apariția / durerii, chiar dacă ea nu este acolo, chiar dacă / nimic nu sugerează c-ar fi”. Să accepți durerea ca un atu asupra morții înseamnă că ea dispare încet, încet din intelect. Sentimentul morții este implantat indirect în oameni. Frica de moarte este ca un sindrom incurabil, pentru că oamenii trăiesc cu acest sentiment: „E credința că suferința este inevitabilă, în / ciuda speranței ardente că nu va fi așa. / Este permisiunea dată acestui sentiment de / a-ți submina toate gândurile, cuvintele, faptele. / Este incapacitatea cronică de a trăi momentul. / Este ca și când ai fi cuprins necontenit de o / nostalgie înnebunitoare, din aceea care sufocă, / din aceea care umple fiecare moment, / exact atunci când te găsești în el, exact atunci / când dispare. / Teama că fiecare zâmbet poate fi ultimul”. Aici se vede sindromul morții. Teama de propria-ți moarte!
În poezia Orașul de frunze se simte eul liric deoarece atragerea spre natură o face să devină mai receptivă în cunoaștere. Ori plăcerea de-a savura frumusețea naturii, mai ales culoarea frunzelor sau căderea lor din copaci, o face să simtă că trăiește în planul atemporal al spiritului. Timpul nu mai există decât în plan vizual deoarece „și mâine / e o înserare / încuiată între patru pereți echivoci / din orașul de frunze”.
Dragostea pentru strămoși e unul dintre laitmotivul poeților. Toți își cântă imnul iubirii, al înrădăcinării. Rădăcini ce se întind departe. Așa cum Alecsandri, Alexandrescu, Eminescu etc., descriu frumusețea strămoșilor prin versuri, așa și poeta asociază timpul strămoșilor cu cel actual: „se întorc uneori / să se îmbrățișeze / să-și strige liniștea / peste frunze // pentru ei / moartea e doar o alipire / de dumnezeul acela / al munților” (Strămoșii). Ce frumos: „un Dumnezeu al munților”. Strămoșii s-au integrat în legile naturii, descoperindu-i tainele, așa cum Zamolxe asculta glasul naturii, stând de vorbă cu animalele pădurii! Doar acolo spiritul este liber de a alege între viață și moarte! Firea lupului sau simțind creșterea ierbii în tăcerea nopții, poți spune că dragostea pentru natură și animale este cea mai profundă. (…)
Oricând poți crește în spirit, chiar depășindu-l, creându-ți un imperiu al binelui: „dincolo de liniște ești tu”, zice în poezia „pielea ți se întinde”. „Cei liberi / vor îngădui / să fie stăpâniți uneori / dar nu vor fi stăpâni niciodată // Cineva știe și crede / poate că tu / sau tu / sau tu!” (Cercul interior). Singurătatea se învață prin cunoașterea de sine. Oricât ai învăța să rămâi pasiv la trecerea anilor, tot ești înclinat spre cunoașterea fericirii. „Și acum ai destul timp / să-ți înveți singurătățile / le numeri minutele dintre două clickuri / și o ușă trântită // fericirea și nefericirea le sunt disponibile tuturor” („și acum ai destul timp”). Poezia Corinei Știrb Cooper te duce pe plaiurile frumosului și ale sensibilității pure. Ea vede cu ochii spiritului orice trecere de la stările meditative la cele ancestrale. Un joc al fericirii bine conturat în ființă. Privindu-și sufletul descătușat de obsesii încearcă să descopere acea cale care duce spre fericirea eternă, unde întâlnirea cu credința o poartă spre imensitatea Eului, iar dragostea și iubirea îi dau imboldul de-a urca spre infinitatea conștiinței. Doar acolo simțirea și intuiția sparg barierele timpului, intrând pe acel tărâm al creației; acolo te întâlnești cu tine însuți, cu acel sentiment de bine numit sinceritate.
