Recent, Editura Vremea a publicat o carte în seria Mica Romă XXI, sub titlul Teologul Episcopului și al Bisericii Române Unite (1701-1773), care este o valoroasă teză de doctorat susținută de preotul Vasile Bărbat la Roma, în anul 1963, la Colegiul Pontifical Pio Romeno. Cartea este îngrijită de Conf. univ. dr. Laura Stanciu, care semnează și un studiu introductiv complex şi competent, unde prezintă biografia autorului și arată valoarea cărții, exprimând în același timp unele considerații personale în legătură cu o serie de aspecte prezentate.
Autorul cărții, preotul Vasile Bărbat, s-a născut în comuna Sâncel de lângă Blaj, în anul 1925. După studiile primare în comuna natală se înscrie la Liceul „Sfântu Vasile cel Mare” din Blaj, iar după bacalaureat se înscrie la Academia Teologică din Mica Romă, de la care în anul II este trimis la Roma de către fostul său profesor, Ioan Suciu, Administratorul Apostolic al Arhidiecezei. La Roma urmează cursuri de filozofie la Colegiul Urban De Propaganda Fide, iar mai târziu se specializează în istorie și spiritualitate orientală la Colegiul Pio Romeno, unde își va susține și teza de doctorat. Se stinge din viață la vârsta de doar 38 de ani, în anul 1963, murind în exil ca și înaintașul său Inochentie Micu Klein, cu dorul de a-şi revedea țara, locurile natale și pe cei dragi ai săi, pe care, din cauza împrejurărilor istorice, nu a mai reușit niciodată să-i vadă după plecarea la Roma.
Lucrarea se înscrie prin tematică în rândul subiectelor controversate cu privire la înființarea Bisericii Române Unite în anul 1700, care au provocat polemici mai mult sau mai puțin cordiale de-a lungul timpului și până în prezent. Subiectul controversei prezentat în carte se referă la prezența unui Teolog „latin” pe lângă episcopii uniți care să asiste la procesul de unire a românilor ardeleni cu biserica Romei, început în anul 1700 de episcopul Atanasie Anghel. Acest proces nu a fost simplu și nu a însemnat doar hotărârea Sinodului de la Alba Iulia din octombrie 1698 sau cel din 4-5 septembrie 1700, ci mai ales implementarea ulterioară a actului unirii, desăvârșirea ei sub toate aspectele.
Originalitatea lucrării o putem aprecia pornind de la ideile filozofului blăjean Ioan Miclea care a făcut o analiză admirabilă a sensului originalității în una dintre cărțile sale, Teoria originalității în filozofie. Plecând de la ideea că nu există originalitate absolută decât a Primului Creator, cu alte cuvinte nimic nu se naște din nimic, Miclea distinge trei sensuri ale originalității: originalitate independentă sau în afară de orice model, originalitate în contrast cu un model și originalitate prin depășirea unui model oarecare. Cartea lui Vasile Bărbat este originală prin contrast dacă ne referim la modul în care autorul tratează prezența unui Teolog pe lângă primii episcopi ai BRU. Dacă adepții Școlii Ardelene au minimalizat sau chiar au considerat negativ rolul jucat de Teologi în desăvârșirea Unirii, viziune la care s-au raliat ulterior Zenovie Pâclișanu și mai echilibrat Augustin Bunea, autorul tezei consideră, dimpotrivă, că prezența teologului a jucat un rol important în maturizarea actului de la 1700, prin exercitarea atribuțiilor acestuia în ceea ce privește credința și morala, guvernarea, viața socială și culturală a Bisericii Române Unite.
Prin semnarea de către episcopul Atanasie Anghel a „Jurământului și reversalului” în fața cardinalului Kollonich, la 7 aprilie 1701, Zenovie Pâclișanu consideră că „șeful real și adevărat al bisericii românești este teologul iezuit” și chiar dacă „Legea românească se păstra, e adevărat, neatinsă, episcopul însă și sinodul său devenise o simplă păpușă decorativă”. Opinia lui Zenovie Pâclișanu este preluată de la Samuil Micu Klein, care considera că prin prezența teologului „autoritatea episcopului este atât de redusă, încât el este doar vicarul teologului”. Plecând de la documentul Promemoria adresat de către episcopul Grigore Maior papei Clement al XVI-lea la 11 februarie 1773, corifeii Școlii Ardelene și implicit Zenovie Pâclișanu arată că documentele prin care s-a introdus în Biserică un Teolog de rit latin (A Doua Diplomă Leopoldină, o Instrucțiune a Papei și una a cardinalului Kollonich) nu sunt autentice, fiind fabricate de călugării iezuiți și că prezența Teologului a fost cauza stagnării bisericii, a îndepărtării românilor de unire și a căderii episcopului I.M. Klein.
Ideile acestea au fost combătute chiar de Augustin Bunea, care demonstrează autenticitatea celor trei documente și arată rolul pozitiv al călugărilor iezuiți în realizarea unirii în credință cu biserica Romei, subliniind că opinia corifeilor Școlii Ardelene se datorează sentimentului național uneori exagerat pe care aceștia îl împărtășeau. Zenovie Pâclișanu a apreciat și el rolul deosebit pe care călugărul iezuit Bárányi l-a avut în realizarea Unirii.
Caracterul original al tezei lui Vasile Bărbat se fundamentează pe cercetarea unor documente autentice privind Instituția Teologului, găsite în arhive și publicate parțial în teză, și pe documentele privitoare la Unire și la Biserica Română Unită, publicate de Nicolaus Nilles în 1885, pe care le apreciază și Nicolae Iorga.
Primul capitol al cărții este de fapt o revizuire a literaturii de specialitate în care prezintă opinia scriitorilor români despre prezența Teologului pe lângă episcopii uniți, plecând de la documentul Promemoria compus de episcopul Grigore Maior. Autorul prezintă în continuare opinia corifeilor Școlii Ardelene, Samuil Micu Klein, Gheorghe Șincai, Petru Maior, care converg în aprecierea rolului negativ pe care l-au avut Teologii numiţi pe lângă episcopi. La aceste opinii se raliază Simion Bărnuţiu şi Eudoxiu Hurmuzachi, autorul unei opere în cinci volume cuprinzând „Documente privitoare la Istoria Românilor”.
Al doilea capitol al cărții lui Vasile Bărbat poate fi considerat un mic compendiu de istorie scris cu multă atenție, care face o sinteză extrem de clară a momentului istoric respectiv. De altfel, întregul demers doctoral al lui Vasile Bărbat cuprinde pagini relevante din primul secol al unirii religioase a românilor transilvăneni cu Roma.
Ca într-un roman, tensiunea cărții atinge punctul culminant în capitolele VI și VII, în care Vasile Bărbat descrie relațiile dintre Inochentie Micu Klein și teologi. Dacă la începutul episcopatului relațiile au fost cordiale, Klein propunând chiar ca teologul să fie membru al dietei, acestea s-au deteriorat după anul 1743, ajungându-se ca teologul Balogh să propună înlocuirea lui Klein, iar Klein de la Roma îl excomunică pe teolog (tardiv și cu consecințe negative pentru el și biserică pentru că era deja plecat din Blaj). Vasile Bărbat își păstrează obiectivitatea prezentând narativ faptele care au condus la conflict, iar în finalul capitolului VII realizează un portret admirabil al episcopului: „Klein a fost un spirit idealist și luptător, de o inteligență superioară mediei și încrezător în puterea legilor și a cuvântului imperial… Klein a rămas cel mai mare om de acțiune politico-religioasă al Transilvaniei și cel mai puternic luptător pentru drepturile bisericii și ale națiunii române. Măreția sa constă într-o profundă viziune politică, socială și religioasă cu care a pătruns și înțeles aspirațiile cele mai intime ale poporului său asuprit… el a formulat un plan de acțiune clar începând lupta pentru realizarea idealurilor națiunii sale, idealuri de libertate și de dreptate politică, socială și religioasă.”
Petru Pavel Aron se opune și el Instituției Teologului, dar ajunge în final la o relativă colaborare cu aceasta, iar sub episcopatul lui Grigore Maior s-a renunțat la această instituție. Zenovie Pâclișanu pune acest lucru pe seama desființării ordinului iezuiților, în 21 iulie 1773, de către Papa Clement al XIV-lea.
Literatura studiată în alcătuirea tezei cuprinde numeroase izvoare inedite, edite și literatură adecvată, la care autorul se raportează în mod critic prin cele peste 500 de note menționate.
Referindu-ne la stilul utilizat în redactarea cărții de către Vasile Bărbat, apreciem faptul că deși este o lucrare științifică, este accesibilă prin claritatea expunerii și logica argumentației. Autorul revine uneori în text pentru a marca importanța unor fapte, întâmplări, atitudini și prezintă adeseori scurte sinteze enumerative, care clarifică aspectele prezentate.
Exemplificăm spiritul analitic şi capacitatea de sinteză a autorului prin modul în care prezintă atribuțiile teologului. Vasile Bărbat, după ce analizează cele trei documente (Diploma, Reversalul și Instrucțiunile), arătând ce au în comun și prin ce diferă, grupează atribuțiile teologului în trei clase:
- Credința și morala;
- Guvernarea bisericii;
III. Viața socială și culturală a BRU.
Atribuțiile sunt extrase din justificările privind instituirea teologului. Rețin atenția cele privind viața socială și culturală a BRU. În acest sens, teologul trebuie:
„1. Să apere Biserica împotriva nobililor necatolici din Transilvania și să ajute clerul român să se bucure de privilegiile și de imunitățile acordate de împărat.
- Să se îngrijească și să insiste pentru deschiderea școlilor și să dea o bună educare tineretului român.
- Să se distribuie cărți și catehisme românești care să fie tipărite la Alba Iulia și să le elimine pe cele publicate de calvini”.
Concluzia la care ajunge Vasile Bărbat cu privire la prezența Teologului pe lângă episcopii români uniți și care subliniază caracterul original al tezei este următoarea: „În ansamblu Instituția Teologului a adus avantaje Bisericii și națiunii române, dacă luăm în considerare faptul că teologii au stăvilit mișcarea antiunionistă, au scris și au tipărit catehisme românești, au înlesnit multora posibilitatea de a studia și i-au apărat pe români împotriva pretențiilor nedrepte și arbitrare ale adversarilor lor”.
Prin această lucrare, preotul Vasile Bărbat se alătură marilor personalități culturale blăjene, pe care se sprijină limba, cultura și în general istoria noastră națională. Recomandăm cartea tuturor pentru că dincolo de informațiile transmise este o lectură frumoasă și captivantă.
+ There are no comments
Add yours