Vasile Burja, Petru Pavel Aron – redeșteptare și renaștere națională prin cultură

Există personalități în istorie a căror operă îl lasă în umbră pe autorul lor. O astfel de personalitate este și vlădica Petru Pavel Aron, de la a cărui trecere la cele veșnice s-au împlinit 260 de ani în 9 martie anul acesta și 270 de ani de la deschiderea la Blaj a primelor școli sistematice și moderne cu predare în limba română din istoria românilor (11 octombrie 1754), ctitoria lui fundamentală, aceste „fântâni ale darurilor”, cum au fost numite de fondatorul lor. Fără îndoială, nici unei alte personalități tangente cu istoria Blajului nu i se potrivește mai bine triada sacră și complementară „biserică-școală-națiune”, sub care e cunoscut orașul despre care Ion Heliade-Rădulescu a afirmat lapidar un adevăr fundamental de istorie națională că „aici a răsărit soarele românilor”.

Episcopul Petru Pavel Aron este succesorul lui Inochentie Micu-Klein în calitate de arhiereu al Bisericii Române Unite cu Roma. Înaintașul său își asumase nu numai calitatea de lider a unei biserici în formare, ci și pe aceea de „căpetenie politică a întregului popor obijduit” într-o epocă în care biserica acționa adeseori motivată de scopuri politice, sociale și culturale. Inochentie Micu-Klein a ales calea luptei politice pentru emanciparea națională, socială și culturală a românilor ardeleni în Imperiul Habsburgic, fiind considerat, pe bună dreptate, „cel dintâi om politic modern din istoria românilor”¹. Petru Pavel Aron continuă opera înaintașului său cu profundă pietate pe drumul mai puțin spectaculos în conștiința majorității, dar cu eficiență maximă, lupta cu armele culturii, alegând „pentru liberarea aceluiași neam, calea înceată, dar sigură a școlii”².

Pe lângă problemele naționale, politice, sociale, culturale și religioase moștenite, care se condiționau și se intersectau, episcopul Petru Pavel Aron a trebuit să facă față unor noi provocări legate de exilul episcopului Inochentie Micu, tulburările religioase provocate de amestecul mitropolitului ortodox sârb Pavel Nenadovici de la Karlowitz în viața spirituală a românilor din Ardeal, adversitatea reprezentanților celorlalte religii recepte, nerespectarea drepturilor promise românilor din partea puterii politice locale și centrale³. Acestor probleme și provocări, episcopul Aron le-a făcut față prin înțelepciune, bunătate, iubire de neam, credință profundă, spirit de sacrificiu și a creat o operă care în mod obișnuit poate fi realizată doar în timpuri de liniște și pace.

Petru Pavel Aron s-a născut în anul 1709 în comuna Bistra din Munții Apuseni, situată pe Valea Arieșului, aproape de orașul Câmpeni. Familia Aroneștilor era o familie nobilă și în prima jumătate a veacului al XVIII-lea avea mai mulți membri distinși, preoți și protopopi ziditori de biserici, alții călugări cucernici în mănăstiri sau ofițeri de cavalerie, iar o soră a episcopului a fost bunica Mitropolitului Alexandru Sterca-Șuluțiu. Într-o vreme în care majoritatea românilor din Ardeal erau neștiutori de carte, frații și nepoții episcopului Aron au studiat la colegii și seminarii din Roma, Viena sau Tirnavia (Slovacia)⁴.

La fel ca și înaintașul său Micu-Klein, episcopul Petru Aron a început școala relativ târziu, studiind mai întâi la colegiul iezuit din Cluj (1730-1735), apoi își continuă studiile la Seminarul „Sfântul Adalbert” din Tirnavia, unde a absolvit cursurile de filozofie. În anul 1740 este trimis la Colegiul Urban de Propaganda Fide din Roma, unde profitând de retragerea lui Gherontie Cotore se alătură celorlalți doi tineri români, Silvestru Caliani și Grigore Maior, dar spre deosebire de cei doi, el va studia aici doar filozofia⁵.

În anul 1743, la 30 iulie, Petru Pavel Aron este sfințit preot la Roma în ritul grecesc, după care, în același an, se întoarce la Blaj, unde se bucură de încrederea totală a episcopului Klein, care îl angajează în lupta de emancipare națională pe care acesta o inițiase și în anul 1774 merg împreună la Viena pentru a susține în fața Mariei Tereza drepturile românilor și ale bisericii. Din această călătorie, episcopul Klein, simțindu-se amenințat de Cancelaria Aulică, va lua calea exilului la Roma, unde va continua lupta sa pentru dezrobirea nației și va muri cu dorul reîntoarcerii acasă la Blaj.

Petru Pavel Aron va rămâne la Viena până în anul 1745, când va fi numit vicar episcopal de către episcopul aflat în exil, iar în anul 1747 va fi numit de Scaunul Pontifical la insistențele Vienei în calitatea de vicar apostolic, în felul acesta întărindu-se și autoritatea Papei asupra diecezei. După demisia episcopului Klein, sinodul electoral convocat la Blaj în noiembrie 1751 pentru alegerea noului episcop decide să acorde majoritatea voturilor lui P.P. Aron în competiția cu Silvestru Caliani și Grigore Maior. Hotărârea sinodului a fost comunicată Vienei și este numit episcop de către Maria Tereza în februarie 1752. După numire, episcopul intră în mănăstire și după un scurt noviciat în cinul călugăresc al lui Vasile cel Mare, sub îndrumarea sfătuitorului și duhovnicului său, Atanasie Rednic, își va împărți întreaga avere săracilor și va îmbrăca haina monahală, prilej cu care va lua și numele de Pavel⁶. Totodată, episcopul va trece la un regim de viață de o austeritate extremă, pe care o descrie Samuil Micu, constând dintr-un post aspru și o mortificare a trupului, inclusiv prin purtarea unui lanț de fier care îi strângea mijlocul pe tot timpul vieții⁷.

Imediat după numire, episcopul Aron este chemat la Viena, cu scopul de a semna un jurământ prin care să se angajeze că va fi fidel papei și împărătesei, va plăti pensia lui Klein de 1200 florini și înainte de orice decizie și acțiune episcopală va cere aprobarea teologului iezuit (reprezentantul Vienei și al Papei instituit încă de pe vremea episcopului Atanasie Anghel), a episcopului catolic de rit latin de la Alba Iulia și a secției catolice a Guvernului ardelean. Această ultimă condiție a fost considerată umilitoare de către episcop, pentru că însemna o știrbire a libertății și demnității Bisericii sale și a refuzat semnarea jurământului timp de doi ani, negociind extrem de dur cu Scaunul Pontifical și Curtea împărătească. Atitudinea episcopului Aron a fost o surpriză pentru puterea imperială de la Viena, obișnuită cu imaginea vicarului colaborator și ascultător al ordinelor primite și în final a trebuit să admită faptul că în confruntarea cu arhiereul Bisericii Române Unite monologul imperativ nu are succes. Drept urmare, în Bulla papală de confirmare a episcopului rolul teologului iezuit va fi doar „consultativ și va trebui să fie întru totul supus episcopului”⁸. Petru Pavel Aron se va întoarce de la Roma, în toamna anului 1754, cu acte și înscrisuri care reconfirmau privilegiile națiunii și bisericii promise de autoritatea imperială în urma actului de Unire cu Biserica Romei.

Întors la Blaj, episcopul are un apostolat dificil, marcat de necesitatea salvării bisericii sale aflate într-un declin puternic după exilul la Roma al lui Klein. Existau numeroase revolte împotriva Unirii, ca urmare a încercărilor de extindere a puterii ortodoxiei sârbe asupra Transilvaniei și care au condus la una dintre cele mai dramatice dezbinări religioase din întreaga istorie a populației românești din principat. În același timp, atitudinea celorlalte religii recepte din Transilvania nu era deloc favorabilă bisericii greco-catolice, atitudine explicabilă prin privilegiile de care s-ar fi putut bucura clerul și națiunea română, precum și folosirea unor biserici împreună cu uniții. Atitudinea de frondă a acestor religii a ajuns atât de departe încât s-a încercat asasinarea episcopului Aron în satul Galați din districtul Hațegului și doar întâmplarea considerată a fi un miracol a făcut ca pistolul îndreptat asupra sa de către un calvin să nu ia foc⁹.

Pe de altă parte, echilibristica Mariei Tereza între revendicările românilor și opoziția stărilor privilegiate făcea dificilă lupta înaintașului său pentru națiune și biserică cu aceleași mijloace și de aceea, episcopul Aron, convins fiind că eliberarea politică nu poate fi realizată fără dezrobirea spirituală, a ales o altă cale, „în care, fără zgomotul și strălucirea luptelor politice ale înaintașului său, a lucrat neobosit și a produs roade îmbelșugate pentru neamul românesc: câmpul culturii naționale”¹⁰.

Semnificativ pentru crezul lui Petru Pavel Aron, în lupta dusă pentru redeșteptarea națională prin cultură, este o întâmplare relatată de Mihail Străjan, petrecută în toamna anului 1763 când, după mulți ani, episcopul se reîntoarce la casa părintească la Bistra, lângă Abrud, mânat de dorul de a-și revedea neamurile și mormintele părinților. Sora sa îi încuie poarta, nu-l lasă să intre și îl acuză că vrea să-i facă papistași, să se lepede de credința rânduită în legea strămoșească și că a dezamăgit speranțele familiei de a lupta pentru ca neamul românesc „să fie scăpat de lanțurile care îl apasă și îl strâng”. Episcopul îi răspunde: „Înaintea mea e Dumnezeu și neamul meu; pentru că dacă neamul meu nu va ajunge curând la învățătură și știință, dușmanii îi vor stinge lumina vieții… Oh, Dumnezeule! Dacă neamul nostru s-ar putea mântui prin jertfă, ce n-aș fi eu în stare să fac? Dar nu de o mie de ori nu; sabia nu străbate prin întuneric; prin întuneric numai lumina străbate și numai lumina răzbește asupra întunericului. Numai omul cult și religios se poate entuziasma; alții se pot fanatiza; va fi flacără dar lumină și căldură nu… Eu împărtășind planul meu și al lui Klein, și aprobându-l și el în toată întinderea, mă voi încerca a pune piatra fundamentală la redeșteptarea națiunii prin știință și cultură”¹¹.

Deschiderea primelor școli românești a fost o prioritate pentru episcopul Aron încă de la începutul episcopatului său și, de aceea, cu o lună de zile înainte de instalarea sa oficială ca episcop, lansează celebra sa scrisoare circulară, la 11 octombrie 1754, prin care anunță deschiderea la Blaj a trei școli: școala de obște (primară), „deschisă tuturor și de toate vârstele pentru a se deprinde în cetanie, cântare și scrisoare, nici o plată de la ucenici așteptându-se”; școala latinească (gimnaziul), care avea ca obiectiv învățarea limbilor străine (latina, în primul rând, maghiara și germana), precum și unele cunoștințe științifice; școala de preoție destinată pregătirii viitorilor preoți. Desigur, deschiderea școlilor nu ar fi fost posibilă fără existența dascălilor care să-i învețe pe elevi și primii dintre aceștia au fost Constantin Dimitrievici la școala de obște, Grigore Maior la școala de lătinie, Atanasie Rednic și Silvestru Caliani la școala de preoție.

Necesitatea deschiderii acestor școli este demonstrată și de faptul că încă din primii ani de la deschidere erau frecventate de un număr mare de elevi (peste 500 în anul 1760), dornici de învățătură, veniți din toată Transilvania. Posibilitatea frecventării școlilor era înlesnită și de ajutoarele materiale pe care le oferea biserica și chiar episcopul Petru Pavel Aron. Semnificativ pentru acest aspect este scrisoarea publicată de istoricul Zenovie Pâclișanu, a unui tânăr din Banat, adresată episcopului Aron: „Cu umilință și smerenie la mila Măriei Tale căzând am alergat văzând pre Maria Ta pre toți săracii cu milă socotind, rugându-mă pentru aceste lipse ca să te milostivești smereniei mele să mă miluiești cu o pereche de cioareci și la seminarium să mă primești fiindcă sunt foarte departe din țara Bănatului și nici de acasă am nădejde că și maica mea se ține cu destulă sărăcie”¹². Episcopul Aron a continuat înființarea de școli și pentru românii de la sate, existând, la un an după moartea acestuia, 56 de școli sătești realizate de el, conform conscripției episcopului Atanasie Rednic.

Într-un cuvânt de omagiu adus ctitorului Școlilor Blăjene la aniversarea bicentenarului întemeierii Blajului, Nicolae Iorga afirma: „Blajul este al lui… Undeva el trebuie să fi trăind. Suflet îngrijat veșnic de soarta școlilor lui, rătăcind prin clasele cuprinse de noapte, suind treptele catedrelor goale, uitându-se prin caiete, bucuros de tot ce e bine într’însele. Învățați bine, copiilor și tinerilor din școlile blăjene. Vlădica întemeierii vă vede…”.

Desigur, înființarea școlilor pentru români nu era pe placul celorlalte națiuni transilvănene, care se temeau că prin școală, românii vor ajunge la conștiința puterii lor și vor pierde astfel elementul de exploatat (iobagul român), lucru care de altfel s-a și întâmplat, iar evenimentele ulterioare au demonstrat repercusiunile pozitive și decisive ale principalei opere a episcopului Petru Pavel Aron asupra întregii istorii românești. Școlile Blajului au plămădit documentul politic „Supplex Libellus Valachorum” din 1791, au aprins flacăra primului nucleu iluminist al culturii române „Școala Ardeleană”, au adunat românii pe Câmpia Libertății la 1848, au realizat „Pronunciamentul” din 1868 și „Memorandumul” din 1892 și li se datorează în mare măsură România Mare din 1918.

Nevoia de carte scrisă, din care să poată învăța elevii și să se răspândească adevărurile fundamentale ale credinței în rândul preoților și al credincioșilor, a determinat pe episcopul Aron să restaureze vechea tipografie înființată la Alba Iulia și să o pună în funcțiune, încă în anul 1747, la Blaj, în cadrul Mănăstirii Sfintei Treimi. Una din primele cărți ieșite de sub teascurile tipografiei a fost lucrarea coordonată de episcopul Aron, Floarea adevărului, tipărită în 1750, operă colectivă a patru autori: Gherontie Cotore, Leontie Moschonas, Silvestru Caliani și Grigore Maior. Această carte, în esența ei, definește identitatea dublă a Bisericii Unite, catolică în fond și ortodoxă în formă și a fost necesară într-o epocă în care această biserică era contestată prin faptul că nu respectă „legea, poruncile și așezământurile Sfinților Părinți”. Tipografia în primii ani va continua literatura de autodefinire a Bisericii Unite și va pune bazele literaturii liturgice, tipărind în primii ani aproape toate cărțile de altar: Ceaslov (1751), Strastnic (1753), Liturghier (1756), Euhologhion (1757), Octoih (1760), Catavasier (1762), Acatist (1763), Psaltire (1764)¹³.

Episcopul Aron este autorul unor scrieri personale, scrisori pastorale sau traduceri, tipărite la Blaj, care definesc doctrina bisericii pe care o reprezintă și o face cunoscută preoților, elevilor și credincioșilor: Învățătura creștinească prin întrebări și răspunsuri pentru procopseala școalelor (1755), Păstoriceasca datorie dumnezeieștii turme vestită (1759), Păstoriceasca poslanie sau Dogmatica învățătură a Bisericii Răsăritului către cuvântătoarea turmă (1760). Fără îndoială, una dintre cele mai însemnate inițiative culturale a lui Aron este traducerea din limba latină a Bibliei Vulgata, din dorința de a umple un gol cultural în cadrul bisericii sale și de a marca în felul acesta apartenența catolică a confesiunii bisericii pe care o reprezenta¹⁴. Această inițiativă („pentru cuvioase pricini”, Biblia nu s-a tipărit în timpul vieții episcopului) are o semnificație culturală deosebită, dincolo de justificarea dogmatică, și anume, geneza latină a limbii și a poporului român, idee care se prefigura încă de pe atunci.

Chiar dacă episcopul Aron se deosebește de înaintașul său Klein prin modul în care a înțeles să poarte lupta pentru emanciparea națiunii sale, prin cultură, în primul rând, el stăpânește și arta diplomației politice, în încercarea de a-și apropia habsburgii și a obține în felul acesta sprijinul lor. Semnificativ pentru acest lucru este răspunsul său la solicitarea de sprijin a Mariei Tereza în războiul de șapte ani contra Prusiei, oferindu-i o companie de 130 călăreți echipați și înarmați, gest care a avut ulterior efecte benefice pentru populația românească din Ardeal.

Petru Pavel Aron a trecut la cele veșnice la 9 martie 1764, în Mănăstirea iezuiților din Baia Mare, „zdrobit de viața lui austeră și de marea lui oboseală pentru bunăstarea turmei încredințate păstoriei sale”. Redeșteptarea și renașterea națiunii sale, căreia i-a fost devotat se bazează în mare măsură pe așezămintele create de el și pe spiritul lui de jertfă.

Note:

¹ Ioan Chindriş, Niculina Iacob, Petru Pavel Aron, Editura Astra, Blaj, 2007, p. 9.

² Nicolae Iorga, Istoria învăţământului românesc, Editura Casei Şcoalelor, Bucureşti, 1928, p. 90.

³ Codruţa Maria Mureşan, Marcel Ştirban, Din Istoria Bisericii Române Unite. Biserică. Şcoală. Naţiune. De la începuturile sale până la I 9 I 8, Editura Muzeului Sătmărean, 2005, p. 103.

⁴ Augustin Bunea, Episcopii Petru Pavel Aron şi Dionisie Novacovici sau istoria românilor transilvăneni de la 1751 până la 1764, Blaj, 1902, p. 1-4.

⁵ Cristian Bădiliţă, Laura Stanciu, Geniul Greco-Catolic Românesc, Editura Vremea, Bucureşti, 2019, p. 39.

⁶ Zenovie Pâclişanu, Istoria Bisericii Române Unite, Galaxia Gutenberg, 2006, p. 218.

⁷ Ioan Chindriş, Niculina Iacob, op.cit., p. 42.

⁸ Zenovie Pâclişanu, op. cit., p. 358.

⁹ Augustin Bunea, op. cit., p. 155.

¹⁰ Ibidem, p. 36.

¹¹ Mihail Străjan, Începutul renașterii naționale prin școli sau despre episcopul Petru Pavel Aron, Craiova, 1891, p. 32-33.

¹² Nicolae Albu, Istoria învățământului românesc din Transilvania până la 1800, Blaj, 1944, p.193-197.

¹³ Ioan Chindriş, Niculina Iacob, op. cit., p. 110.

¹⁴ Ibidem, p. 126.

¹⁵ Augustin Bunea, op. cit., p. 391.