La 9 octombrie 2023 primeam, „cu mare drag”, în cadrul lansării la librăria Bookstory din Cluj, ultima carte antumă din mâna poetului Ioan Moldovan. Prezența medicului curant în sală ne dădea fiori, dar și o rază de speranță că volumului Azi, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2023, îi vor urma și altele, despre care să putem vorbi de față cu autorul. Însă el știa mai multe decât noi, când și-a ales mottoul din eminesciana elegie cu iz testamentar Cu mâine zilele-ți adaugi. Și privea deja, într-un gest kavafic „cât de repede sporesc lumânările stinse”. Cartea e un monolit textual, fără compartimentări meșteșugite în vreun fel, poemele adunându-se, toate, sub clopotul, parcă amenințând să cadă, al monosilabicului și neînduratului, în curgerea sa, Azi. Obiectele de care-și aduce aminte sunt cele mai vechi, ale primelor vârste. Cu ele se vede că are, ca toți poeții, o complicitate primordială. Octavio Paz făcea din jucăria numită „prâsnel” sau „sfârlează”, o emblemă sacră a copilăriei: „De câte ori îl lansează / cade, exact, / în centrul lumii”. (Copil cu titirez). Ioan Moldovan transfigurează acest artefact într-un reprezentant al său alegoric, unul care, la fiecare mișcare, cu oricare gest, redă câte ceva din zestrea de atribute nobile ale poetului, iar la final, lăsând totul în urmă, se prind în aceeași horă a morții: „Să ies / Să-mi fac numărul / Să bifez // Doamne, visez să fiu un titirez pe care, când se oprește pe-o rână, / Sfânta Dumitale mână să-l ia și să-i mai dea o-nșurubare / și, ca într-o ușurare de moment, / să mă învârt o vreme / nici prea-prea, nici foarte lent / și tot așa – până când, ajuns la marginea mesei de joc, să cad / pe ciment, ori pe carpeta de lână / și, hurști / Marea Pisică Știrbă să mă apuce-n gheare / ca pe un șoricel necugetat și să mă-mbuce / c-o oarecare scârbă / și și cu un fel de înduioșare // Iar mie să nu îmi mai pese defel”. (Aceeași chestie).
În urma acestei prime lecturi, alegoria, în fiecare dintre variantele ei, se prefigurează ca principală formă de expresie. Așa cum știm, Ioan Moldovan e unul dintre poeții la care toate cuceririle intertextualității au avut, pe rând sau deodată, parte de răsfăț. Autoironia, care-i escortează dintotdeauna melancoliile, face sesizabilă și în aceste texte, scrise cu spectrul morții în față, lipsa de încrâncenare. De o mai consistentă recurență ni se pare tipul de alegorie metafizică, în paradigmă mioritică. Imaginarul artistic din alegoria „morții-nuntă” e pulverizat în toată cartea, cu același efect simbolic și aluziv, indiferent de titlul poemelor sau de context: „Ai dispărut ca o mireasă furată la nuntă / E goală foaia – de un galben stins” (bine că sunt curajos); „Totuși veghează (mai cheamă și-un câne) / ca nu, ca-n somn, să treci de marginea culmii / unde domnește cu totul altă mireasă” (cică mai e o singură zi); „să se așeze în pagini / de noi Filocalii / cu anluminurile pe margini / și în trup cu mii de făclii” (subterana); „Aici la nunta / la care tu nu mai ai loc între nuntași”. (Juna Rodică); „în ce îi privește norii rămân în oglinzi / pătați de mustul sângeriu al unei nunți fără miri” (inel). Șirul alegoriilor de pură extracție mioritică îl încheie, triumfalnic, dacă ne e permis, o figură de construcție ce aduce, alături, ca-n forme de bronz, trei voci poetice actuale, cu recunoscut timbru thanatic: „Mai e / Lumina vie, mulțimea vidă, focul neodihnit și ca Doamnă / Angela Marinescu însăși trece pe sub meri maramureșeni cu mere încă neculese / Și Aurel Pantea nu neapărat în același eon / Cei doi miri ai întunericului binevoind / A sta puțin cu Ion și cu noi, / Purtătorii de mainimic” (Mulțimea vidă).
Există pagini în carte care devin chiar ficțiune dramatică. Sunt puse în acțiune măști, așa-numitele „dramatis persone”, cărora poetul, printr-un procedeu stilistic precum „mise en relief”, le ortografiază numele, construite în jurul unor substantive comune, cu majuscule („Marea Pisică Știrbă”), transfigurându-le astfel în emfatici mesageri ai morții. Poate că pasajul cel mai edificator în sensul acesta îl găsim în unul dintre poemele cu titlul Dragă: „Nu știu dacă mai am timp / Femeia de Serviciu a Curții Noastre mă amenință conspirativ că sunt și eu una dintre / țintele acestui dictator automatic cu ochelari de distanță, / că nu mai păsuiește pe nimeni”. Atragerea cititorului într-un soi de dialog, ca într-o conversație de salon, se produce prin subtilitate, eleganță, toate stilistice, ori prin inserția, din loc în loc, a unor expresii aluzive sau a unor gesturi ezitante: „eram și eu cu paloarea pe față”; „nu-i a bună!”; „el o fi oare?”. Într-un loc, acest semantem aluziv umple un întreg vers: „Pierd vreme lungă (și vremea mea e scurtă deja)”. Revenind la un poem de la începutul volumului, (bine că sunt curajos), observăm că, odată textul pus în scenă, pe scândură se aud pașii bărbatului hidos, „cu spatele pătrățos cât dulapul” și cu „nasul vânăt ca napul”. Este una dintre rarisimele reprezentări masculine ale morții. Din scenariile cu aer funerar n-ar putea lipsi nicio breșă către arhaic și etnologic: „Totuși, așa cum stai în barca ta / nu înceta să te rogi / să fie bună moneda / să poți trece / să nu mai ai nevoie de bla-bla” (o monedă). Toposul central – moartea – e marcat și la nivelul sintaxei, prin mult prea multe enunțuri sub forma unor propoziții negative: „n-am cui să spun / dar numai în sine-mi / cu poticneli” (șipot); „Nu mai sunt cu mine / Sunt cu uitarea” (subterana); „Mâine n-o să mai recunosc pe nimeni” (inel); „niște lemne ude prin pădurea udă care niciunde nu ard / ca în împărăția sa de rouă” (cu treburi).
În cazul unui poet ca Ioan Moldovan ar trebui să stăruim mai cu seamă asupra componentei estetice a fiecărei cărți, independent de circumstanțele în care vorbim despre ea. Vrem, prin urmare, să reliefăm un moment de virtuozitate poetică. În Azi, există, alături de poemele în vers liber și poemele în proză, și trei sonete. Autorul a mai presărat câteva și în cuprinsul altor volume. Revenind la cel de-acum, Tu vrei e o formă derivată de la cea de bază a sonetului, recte, ceea ce stilistica numește sonetul „retrograd”, caracterizat de faptul că se poate citi și invers, de la ultimul către primul vers. Textul e o „ars poetica”, în care triumfă inepuizabila fantezie a imaginilor. Iar cel care atrage cititorul în cursa lecturii răsturnate este, credem noi, ingambamentul: „Tu vrei să prinzi o păpădie-n rime? / Dar asta e o culme de răbdare / din partea păpădiei călătoare / prin cerurile ce-n a lor desime / de viespi în aur doar ademenesc / – făcându-le un turbion de sare – / semințele-i ca niște puncte care / dau sens ascuns limbajului ceresc. // De asta nu e bine să faci rime – / Mai bine taci mereu cu descăpățânare / sau cel puțin vorbește ca și cum // ai fi o păpădie chiar acum / în volbura de viespi suicidare – / departe de blândețe și cruzime!”. Substituind „păpădia călătoare” cu ființa poetului și „limbajul ceresc” cu însăși Poezia, putem observa că îndemnul la tăcere în locul scrisului, din prima lecțiune, se metamorfozează la a doua într-o retorică perplexitate, poate mai convingătoare că până și alcătuirea poetică e o dulce inutilitate: „departe de blândețe și cruzime / în volbura de viespi suicidare – / ai fi o păpădie chiar acum // sau cel puțin vorbește ca și cum / Mai bine taci mereu cu descăpățânare / De asta nu e bine să faci rime – // dau sens ascuns limbajului ceresc. / semințele-i ca niște puncte care / – făcându-le un turbion de sare – / de viespi în aur doar ademenesc // prin cerurile ce-n a lor desime / din partea păpădiei călătoare / Dar asta e o culme de răbdare / Tu vrei să prinzi o păpădie-n rime?”
Poetul face și dese incursiuni, întoarceri, plonjări în vis, mai ales în câteva poeme în proză. Imaginarul coșmaresc și unele personaje conturate difuz, circulând de la un text la altul, le face să pară un singur poem. Absența titlurilor întărește această impresie. Sub raport tehnic, e suscitat modelul Queneau, cu a sa „povestire cum vă convine”, unde cititorul este invitat să aleagă singur urmarea unor fapte oprite brusc de narator. Vom avea, așadar, scenariul unei întâlniri mondene cu o succesiune de evenimente legate între ele conform unei logici temporale și spațiale. Vocea narativă e cea a poetului, care observă în peisaj, ca și în aspectul obiectelor sau în gestica protagoniștilor, detalii și metamorfoze rău prezicătoare: „Doi nebuni fiecare de coloratură m-au umplut de spaimă și nu se mai înalță în mine nici cu un cuvânt. Doamna Maria găsise un interval liber și ne invitase pe toți să-i vedem grădina suspendată. Intrăm într-un hol strâmt, grup după grup, doamne și domni laolaltă, urcăm apoi o scară și la capătul ei se deschide un drum ud pe o costișă pietroasă asemenea celei din Vaslui: lut uscat, rădăcini de salcâmi smulși, fărâmițate de timp și de geruri anterioare. Veseli fiind că știam că vom petrece acolo sus ajungem la un portic făcut din tulpini de jugastru și de gorun. Ne întâmpină tânărul prozator, e agitat, vrea s-o ia înainte ca unul de-al casei. Se urcă pe-o motocicletă ca-vai-de-ea, apărută de nicăieri și accelerează furibund. Nu mai era pe drum ci pe o cărare mocirloasă, cauciucurile se încing, partea metalică se contorsionează și vehiculul se face grămadă fumegândă. Toți se privesc reprobativ, îl certăm, zeci de degete se direcționează spre bezmeticul acesta, dar el se așează placid lângă doamna Maria care privea împrejur cu mințile rătăcite, pentru că motocicleta era, de fapt, a soțului dânsei. Ce îi va spune, cum să-i explice nenorocirea? Ilea stătea culcat lângă ea și lângă cadavrul fumegos al Motocicletei. Cei mai din față auzeau cum bolborosea ceva obsesiv: o voi plăti, o voi plăti ș.a.m.d. Furios, i-am strigat: Nu era a ta, nu era a ta, nu era a ta. Ba, da, ba, da, șoptea, tot mai mânios pe mine, se ridicase și-și împingea capul spre mine, îi vedeam obrazul aproape transparent, sub pielea căruia mici șerpi portocalii ca flăcările sfârâiau”.
Chiar dacă micile poeme în proză nu sunt așezate succesiv, șirul de evenimente și mai ales de imagini ilustrând cea mai adânc înrădăcinată noțiune a minții omenești, care este moartea, curge dinspre unul spre celălalt: „Turme de porci costelivi, cu duhoarea lor de noroi uscat ridicând în aerul iernos râturile înspumate spre coțofene și ciori și stoluri de vrăbii nu de tot rupte de vid – toate mă influențează pe sub norii falși ca niște labii bătrâne abia umezite de imaginație Cred c-am trecut granița. Nimeni nu stă de pază, nu-i a bună”. În finalul unuia dintre aceste texte, scânteiază în lumina lămpii noastre de cititor chiar cheia alegoriei: „Moartea ori e un motociclist frustrat ori un nebun sexual – e violentă, înverșunată”. Alte frumoase poeme, precum *** (Gândește-te la mine) sau Mulțimea vidă, au atributele și forța unor viziuni în care poetul contemplă „vasele / Care duc pe celălalt mal”. Scrisul poetic al lui Ioan Moldovan reprezintă un mod de-a fi în lume, exemplar.
+ There are no comments
Add yours