Valeria Bilț, Perpetua poveste

Estimated read time 33 min read

Înţelese că preotului îi este mai simplu să-i dea aceste texte să le citească şi să-și facă o idee, decât să vorbească despre situaţia ingrată în care se află. O lăsă singură, dându-i răgazul să parcurgă cele două foi scrise la calculator. Se simte încă derutată şi are sentimentul că părintele aşteaptă de la ea mai mult decât o simplă conversaţie şi vorbe de îmbărbătare. Se simte neputincioasă, neînsemnată şi inutilă… Stă tăcută, cu foile în mână şi chiar nu ştie ce să facă cu ele! Să i le dea înapoi? Să le păstreze?

„Să scrii despre asta”, zice Jana. „Tu poţi fi de ajutor, ştii să scrii şi să fii convingătoare. Uite câte femei nefericite sunt aici şi aşteaptă să se facă ceva pentru ele”…

Să scrie ce? Un articol, un reportaj, o carte?

„Ce vrei! Un articol prin care să afle şi cei din ţară cât de greu le este românilor în Italia. Scrie despre Padre. Merită să se scrie frumos despre el şi în ţară şi aici”.

Deja era copleşită. Jana nu ştie să vorbească în şoaptă. Femeile care se uitau, oricum, cu interes la ea, văzând-o vorbind italieneşte cu părintele, apoi auzind ce-i spune Jana, începură să se agite în jurul ei şi, pe nesimţite, se văzu prinsă într-o şedinţă de terapie în grup.

„Doamnă, eu am atâtea de povestit… Dar mă ia plânsul… N-aş putea să vă scriu?”

−„Şi eu vreau să vă spun despre mine… Dacă aveţi timp, vă povestesc şi eu ceva”…

Nu le cunoștea… Erau alte femei decât cele de acum trei luni, când a ajuns la uşa lui Padre. E târziu, e obosită, femeile vor să vorbească cu ea, ar trebui să le asculte, apoi, să facă… ce?! Să scrie. Cui să scrie? Nu putea nici să le refuze, aveau nevoie de momentul acesta, nu le putea abandona… dar se simțea ca o impostoare… Ea nu este reporter, nici scriitor, era doar o altă imigrantă… și nici măcar una autentică, având în vedere că venise pentru trei luni și urmează să se întoarcă în țară… de ce o iau ele drept altceva decât ceea ce este? Şi, imediat, a realizat că lor le pasă prea puţin cine este şi ce hram poartă, e suficient să ştie că e dispusă a le asculta… „Nu-şi pun speranţe în mine, vor doar să se elibereze de tensiunile acumulate în cele câteva zile de când se află în Italia. E un moment nesperat”.

− Ştiţi ce vă rog? Scrieţi fiecare pe o foaie de hârtie ceea ce credeţi că vreţi să se ştie despre voi… de unde sunteţi, ce v-a determinat să veniţi aici, cum e situaţia acasă, ce speraţi de la această experienţă, orice credeţi

Primi zeci de bilețele cu poveștile lor în sinteză, dar toate, cu frumoase cuvinte de gratitudine pentru preotul care se îndurase de ele.

Ultimul bilet are un titlu…! Chiar unul de roman medieval de senzaţie sau de articol, ce-ar fi putut ţine trează atenţia cititorilor marilor cotidiene, zile în şir…

 

„Viaţa unei românce în Germania şi Italia, vândută de două ori şi păcălită

 

„Fără niciun ban. Am plecat în 2002 în Germania, luându-mă după o româncă din Braşov, promiţându-mi că mă duce la spălat de vase în Germania. Am plecat cu dânsa şi am ajuns în Franfurd (Frankfurt, n.a.). Luându-mă cu o maşină de culoare verde şi ducându-mă într-o zonă de munte, la vreo 400 km de Franfurd (Frankfurt, n.a.). Am ajuns şi acolo m-a închis într-o cameră şi mi-a zis să stau la p…, că dacă nu, mă omoară şi mă dă la câini, în beci, într-adevăr aveau câini care mâncau oameni şi femei, este mult de povestit dar nu se poate. Am stat timp de un an şi nu puteam să vorbesc, fiind traumatizată şi derutată de ceea ce mi-au făcut acolo. Am plecat în 2003, în 9 ianuarie, în Italia, ducându-mă de nas o prietenă de-a lui mama mea, zicând că mă duce la o bucătărie, la spălat de vase, sau femeie de serviciu. Unde credeţi că am ajuns? Într-o localitate, pe nume Areto, ducându-mă la unul numit Romano, fiind patron la aceeaşi treabă ce mi s-a întâmplat în Germania. Aş avea un roman de scris, dar am povestit, pe scurt, ce mi s-a întâmplat. Noua mea viaţă a început în 2004, când m-am căsătorit şi am ajuns bine şi o duc foarte bine”.

Era mărunțică şi fragilă, cu ten destul de închis la culoare, foarte tânără şi cu un aer speriat, ori poate era doar pradă unei agitaţii a cărei cauză părea a fi ocazia neaşteptată de a putea povesti cuiva experienţele ei… Pe măsură ce o asculta povestind, urmărindu-i surescitarea, se întreba cât e adevăr și cât e fabulație… Părea că relatează toate telenovelele, toate filmele pe care le-a văzut în viața ei. Atâtea clișee, atâta dramă, toate nenorocirile cele mai incredibile s-au concentrat în viața fetei acesteia… E posibil? se întreba, studiind-o cu de-amănuntul, curioasă, avidă să depisteze semnul nesincerității… Femeia povestea cu repeziciune, ca și cum ar fi vrut să spună totul dintr-o suflare și să scape odată de teroarea amintirilor dureroase, neplăcute, dezgustătoare, terifiante… Nu, nu minte… chiar a trăit toate acestea… s-a convins brusc, amănuntele erau prea bine plasate în narațiune, oricâtă imaginație ar avea, oricâte filme ar fi urmărit, n-ar fi putut descrie cu atâta exactitate și cu atâta fervoare, n-ar fi putut pune atâta emoție peste niște fapte netrăite…

Cât despre declarația de fericire, ce-i de zis?… Femeia nu credea nici ea ce spune… Auzi, o duce foarte bine de când s-a căsătorit, în 2004!… Adică, de curând… Păi, dacă o duce foarte bine, ce caută singură în Italia? Unde e soțul ei? De ce doarme la Padre?… Nu o putea întreba nimic suplimentar. Îi era milă și jenă să o întrebe, să o mai încurajeze la dezvăluiri ale unor alte detalii dureroase… Și totuși, prietena mamei?!… Adică, mama știa sau nu știa unde avea să ajungă fiica ei?!…

Ieși afară, în spatele blocului. Avea nevoie de aer și de răgaz să rumege toate poveștile aflate. Își dădu seama că unele insistau pe situația de acasă, altele se refereau la ceea ce au avut de întâmpinat aici. De fapt, era firesc. Au plecat de acasă pentru că nu le era bine, motivul era același pentru toată lumea. Dar au plecat să-și caute binele în lume și nu l-au găsit. Asta era drama care le sfâșia și le zdruncina liniștea și speranța.

Românca Păcălită veni după bloc. Se așeză cuminte lângă doamna drăguță care le ceruse să-i povestească despre ele… Părea liniștită… Era tăcută, dar o luminiță juca neastâmpărată în ochii ei, ce se ațintiseră asupra doamnei. Ressa știu de îndată că Românca Păcălită aștepta să fie întrebată, descusută, ascultată mai cu luare aminte.

− Cum ai scăpat de acolo? a fost prima întrebare ce-i veni în minte.

− Vai, doamnă! Nici nu știu cum să vă spun. Tot am avut noroc. În Germania, prima dată am crezut că nu mai scap vie… N-am mai fost dusă de-acasă, numaʼ la oraș, la noi. Și-acolo, numaʼ la piață. Când am ajuns în Franfurd (Frankfurt, n.a.), am crezut că visez și-am zâs că Lenuș, românca din Brașov care m-o adus acolo, îi o sfântă! Eram ca năucă. Nu-nțelegeam nimica. Tăte vâjâiau în capuʼ meu. Am mâncat niște pită cu cârnați, sanviș. Am adormit în mașina care ne-o dus la casa neamțului…

 

„Lenuș! Lenuș! Lenuș?!”… flash-uri de amintiri îi fulgerau prin minte. Oare era cât pe-aici să o cunoască pe Lenuș, acum opt ani?!…

…În urmă cu opt ani, Ressa se afla în Bologna, unul dintre cele mai mari orașe ale Italiei… Locuia provizoriu într-o cameră închiriată de Franco pentru ea, așa credea la început, în blocul unui magnat în imobiliare. Se pare că era o somitate, poate un mafiot care prosperă de pe urma îngrozitoarei lipse a spațiilor de locuit în Bologna, unde sunt cinci milioane de studenți și în fiecare an este o goană nebunească după locuințe. Așa că el, magnatul, a cumpărat toate clădirile vechi, le-a recondiționat, le-a mobilat și utilat cu strictul necesar și le închiriază studenților și imigranților ori celor ce au nevoie de un refugiu, de un cuib al plăcerilor… Se pare că o mulțime promiscuă deține câte un „piccolo appartamentino”, unde-și duc amantele: avocați, diplomați, polițiști și cine mai știe cine. Aici se ascund cei ce-și reprimă fanteziile sexuale în viața cotidiană, aici își dublează viața…

*

− Doamnă!… se auzi strigată și reveni din neașteptata rememorare a unei perioade din trecutul ei nu prea îndepărtat… Ce-s zece ani?… Nimic!… Dar i se părea atât de straniu să se intersecteze din nou cu povestea acelei Lenuș…

− Doamnă, mai aveți chef să mă ascultați?…

− Sigur, spune, cum să nu?… Eram atentă la ce spui… Cu Lenuș, asta, te-ai mai întâlnit?… N-ar fi vrut să-și trădeze curiozitatea, nici să-i dezvăluie suspiciunile ei…

− Acum v-am spus. Lenuș asta mă ținea închisă într-o cabană. Nu eram numai io, erau multe fete, luate cu japca sau cu minciuni, ca mine… N-am putut vorbi cu niciuna, nici n-am știut că-s acolo, decât după ce m-am dat, să mă scuzați, la … (ooo!… sinceritatea asta naturală o făcu să zâmbească… dar se rușină imediat și reuși să-și reprime zâmbetul, fără să fie observată de femeia căreia numai de râs nu-i ardea)… Că venea Lenuș cu un bărbat, un pește, în fiecare zi, la mine în cameră și mă bătea, el cu picioarele, ea cu palmele, și mă trăgea de cap până în beci, unde erau legați vo cinci câni mari și răi… Într-o zi, nu s-o mulțumit să-mi arate cânii și să mă bată… (femeia închise ochii o secundă, inspiră și expiră sacadat, apoi se uită la Ressa, în ochi, cu o privire dură și, paradoxal, pierdută…). Peștele o fluierat cu două dește și, din întuneric, am văzut că vine cătă noi un om cu-un câne țânut de lanț… am înghețat toată… Când s-o apropiet de noi, din colțu’ celălalt o ieșit doi bărbați, unuʼ negru, tânăr, altul alb, mai bătrân un pic, da și el, în putere… „Astăzi, servești clienții ăștia, de nu, câinele ăsta te sfâșie în colți… dezbracă-te și arată-le cât ești de drăguță… Nu fi proastă, că-i mai bine decât să te mânânce câinii”… Cânele ținut de lanț pă lângă mine, să tot smucea și mârâia… ceia doi s-o lipit de mine și m-o dezbrăcat… apoi o făcut ce-o vrut… io nu eram cu ei… am închis ochii, mi-am ținut răsuflarea și am vrut să mor… M-am trezit în cameră și am știut că mi-o făcut tăt feluʼ, că-i simțeam în tăt corpu’… Mai la câteva luni, o dat mâncare la câni o femeie, nu mint, am auzit io urletele, o noapte întreagă, și lătratul cânilor… Doamne, că n-oi putea uita veci cum urla femeia și să ruga în limba ei să o scape cineva de-acolo… În noaptea aia nu era niciun client în cabană, eram numai noi, fetele, și Lenuș cu patronu’… Barăm că eram într-o pădure, departe, de bună samă că tăt o auzit cineva cum urlau și cânii și femeia, că pă ceea seară o vinit o grămadă de polițiști… Ne-o aflat pă noi, drogate, eram tăte în sufragerie și nime nu era cu noi. O fugit cu actele noastre și cu tăt ce putea dovedi cine-s ei… Da’ înainte de-a fugi, ne-o spus că ne taie și ne dă la alți câni, dacă vorbim despre ei la poliție… No, nici n-aveam cum vorbi despre ei, că nu știam cum îl cheamă pă el, și pă ea numai de Lenuș o cunoșteau tăte… Ne-o dus la poliție, ne-o ținut acolo vo două-tri zâle, n-am putut înțelege ce ne întreabă, nici n-am știut răspunde la întrebări, până când o vinit un român să ne interogheze, apoi ne-o trimis acasă cu un microbus. Eram șasă fete din România și patru erau din Bulgaria… Ș-apoi, să vedeți, când am văzut că nu pot scăpa, am spus că vreau să fac orice-mi cer ei, că eram și drogată, de la un timp mă drogau în fiecare zi, ca să nu mă mai împotrivesc și făceam tăt ce ziceau clienții… erau și câte zece pe zi… câteodată aveam deodată câte tri-patru… „Fabulează, sigur fabulează… ce minte murdară are, ce contaminată e de filme”… își zicea Ressa în timp ce asculta... „Și totuși… nu pare genul de consumator de cărți sau de film… spune adevărul… nu înflorește, dimpotrivă… se străduiește să redea întocmai… fără să insiste pe amănunte… Nu, nu mai vreau să ascult, e greu să asculți, cum să trăiești, efectiv, asemenea situații?!…”

− Dar… scuză-mă, te rog… o întrerupse, nemaiputând asculta mărturisirea asta șocantă, dezgustătoare, incredibilă… Dac-ai scăpat de acolo, cum de te-ai mai dus a doua oară?…

Femeia își feri privirea… se uita fără țintă, rotindu-și ochii și tăcând… Ressa crezu că n-a fost auzită, apoi, imediat se gândi că pusese o întrebare incomodă la care nu va primi răspuns. „Cât de proastă poți să fii ca să cazi a doua oară în aceeași capcană?” îi trecu prin minte… Se trezi disprețuind-o pe fata asta care și-a deschis sufletul în fața ei și i se făcu rușine, pentru a doua oară, de gândurile ei suspicioase, nedrepte, disprețuitoare… Răspunsul veni, într-un târziu, rostit cu o voce aproape de nerecunoscut… Dezamăgire, dezgust, repulsie se simțeau în răgușeala gravă… Încet, rar, își reîncepu povestea tulburătoare:

− N-am vrut… am stat acasă numa’ trei luni… mama nu lucra, io nu aveam servici, tata sta numa’ la crâșmă… în sat erau tri crâșme și niciun loc unde să lucre oamenii… pământu’ îl lucra vara, ce să mai lucre la el… nu poți trăi din lucru’ pământului, la noi… mai am patru frați, mai mici ca mine… când îi vedeam că rabdă frig și foame, uitam prin ce-am trecut… da’ nu m-aș mai fi dus afară… m-am gândit multă vreme ce să fac, de stat acasă nu era de stat… m-am dus să-mi caut de lucru la oraș, am lucrat pă bani puțini, pă care i-am dat pă drum, pă navetă, că n-aveam unde sta acolo… Și-ntr-o zi o venit la mama o pretină de-a ei, din Brașov. Nu era ea din Brașov, era de la noi, da s-o fost măritată și locuia acolo de mulți ani, dinainte de a mă naște io. No, și-o vinit acasă la noi, s-o vadă pă mama… „Tu, i-o zâs la mama, ce ții fata asta acasă? Trimite-o la lucru în Italia!” Mama s-o uitat la ea și-o zâs: „D’apoi, numa’ amu s-o întors din Germania! Nu s-o putut descurca, o vinit înapoi. Unde să să ducă sângură, că nu știe vorbi, n-are școală, ce să facă și p’acolo?… Nu tăț reușesc…” Mama nu știa nimic despre ce-am avut de tras în Franfurd… (Frankfurt, n.a.), mi-o fost groază și nici n-am vrut să-mi aduc aminte… io n-am știut de bărbați până atunci și nu așa aș fi vrut să aflu de ei… Pretina luʼ mama s-o uitat la mine de parc-ar fi știut ceva și-o spus că trebe încercat iară. Că tăte fetele să duc la spălat de vasă, la curățenie, la îngrijit bâtrâni. Că pântru asta nu trebe nici să ai școală, nici să știi limba. O-nveți acolo, n-ai ce face… Atâta i-o povestit la mama în cele două zile cât o stat în sat, c-o lămurit-o să mă trimită cu ea la Brașov și să mă puie în legătură cu cineva care duce la sigur femeile la lucru, în Italia. Când s-o dus la Brașov, m-am dus cu ea. Am așteptat două zile și în a treia aveam pașaport nou și-o mașină o venit după mine, la poartă. Era un microbus cu 12 locuri. Tăte erau ocupate de fete tinere ca mine… am urcat și m-am așezat în spate, unde aveam loc. Pă drum m-am tot gândit că poate iară nu-i bine, da mă tot rugam în gând să mă ajute Dumnezeu și să nimeresc bine, de data asta… Am ajuns la Arezzo, ne-am dat jos toate, la o poartă de fier, înaltă cât casa. O ieșit un bărbat și-o femeie… M-am gândit atunci că-i nu știu cum să coborâm toate la un loc și să intrăm toate în aceeași casă… Da’ n-am coborât bine și porțile s-o deschis, femeia s-o apropiat de noi și ne-o vorbit românește. „Haidați, fetelor! Sînteți așteptate ca pâinea caldă!”… Nu m-am gândit c-aș cunoaște-o… da’ o cunoșteam! Era Lenuș, femeia dracului! Atunci mi-am dat seama că pretina mamii era pretina lui Lenuș… Am vrut să mă strecor după mașină, să trec strada și să fug… ori să mă urc înapoi în mașină, să mă ascund între scaune, în spate și să mă întorc acasă… N-am apucat! Șoferu’ o pornit mașina și dus o fost!… Una dintre fete, nu avea mai mult de șaișpe ani, părea fericită că va locui în casa asta mare și frumoasă și tăt întreba: „Da’ toate vom lucra aici? Au nevoie de toate câte sîntem?” Săraca, se temea că n-or lua-o la lucru, că-i prea tânără! Celelalte tăceau, se uitau, mergeau înainte, pă poartă… Știau de-acasă că agenta de plasare a forței de muncă le-a întâmpina împreună cu patronul agenției, le-a caza și le-a trimite la lucru, după cum o solicitat fiecare… În casă, am cerut buletinele, pașapoartele, da ne-o spus că le trebe lor, să ne facă sogiorno, că, zicea Lenuș, patronul Romano-i om corect, nu vrea să aibă de lucru cu poliția…

„Romano!!!…” Stupefacția era atât de mare, încât Ressa se blocă. „Oare e posibil?!… Chiar e posibilă o astfel de coincidență?!…” Romano, a cunoscut un Romano, a băut un ceai cu el, a fost lăsată în grija lui, la Rimini, pentru două zile… „Oare… Nu! hai, că-i prea de tot, nu mă mai las furată de amintiri! S-ascult fata asta până la capăt…”

− Ne-o-ntrebat cum ne cheamă, de unde sîntem, ce școală am făcut, ce limbi străine cunoaștem… Apoi, nimeʼ n-avea mai mult de zece clase. Toate eram cu liceu’ neterminat. „Păi, la studiile astea”, zicea Lenuș, „nu vă ia nimeni la lucru! Nu sînteți bune numai de-o singură meserie. Acolo nu vă trebe școală!”… („Păi, da! Victime sigure!” își zicea Ressa.  „Au profilul perfect al femeii traficabile. N-au cultură, n-au educație, n-au statut, sunt fără rost și fără țel, deci vulnerabile. Naivitatea lor nu e inocență, e ignoranță, prostie!…” Simțea revoltă și dispreț față de fetele astea lipsite de apărare… Era cât pe-aici să-și zică: „Așa le trebuie! Dacă-s proaste!… apoi, instantaneu, îi fu din nou rușine de cruzimea cu care le judeca… și se strădui să le compătimească… căută resursele empatice care s-o ajute să le înțeleagă și să le compătimească…). Când am ajuns la rând pentru interviu, Lenuș s-o uitat la mine, nu ca și când abia atunci m-ar fi recunoscut, ci ca și cum abia aștepta să-mi vie rându’: „No, ciao! Te-ai întors la noi? Mă bucur! Spune-le și fetelor cât de fain îi să lucrezi în echipa noastră!” Și s-o apucat de râs cu scuturături… Io, sigur că numai cu echipa lor n-aș fi vrut să lucrez, așa că mi-am făcut curaj și i-am cerut să-mi deie buletinu’ înapoi, că am unde lucra și am și unde să locuiesc. N-aveam, da’ am crezut că scap de-acolo, mi-am încercat și io norocu’. Mă cutremuram la gându’ că iară capăt bătaie, iară o să fiu de batjocură la tățʼ boșorogii și perverșii, iară o să mă drogheze… Nici nu puteam plânge, de supărată că mi se întâmplă din nou așa ceva… nu mai vreau o așa viață!… Lenuș o sărit cu gura pă mine:

− Da’ cine plătește drumu’ pân-aicea? Și cine plătește dosarul pentru agenție, că noi am cheltuit pentru tine. Crezi că te plimbi în lume cum vrei, gratis? Ba, stai și lucră, că de-asta ai venit în Italia! Sau nu mai știi de treabă bună, ai uitat?! …

Toate fetele o-nlemnit! Se uitau la mine și la Lenuș speriate și cred că unele și-o dat atunci seama că nu-i lucru curat. Lenuș i-o spus și la Romano despre ce-i vorba. El s-o ridicat, o venit cătră mine, s-o uitat la mine din tăte părțile, apoi m-o luat de mână. M-o dus la baie și mi-o arătat să fac duș, să-mi spăl păru’. O-ncuiat ușa după el… În baie am plâns, da nu tare, că am știut că n-am ce să mai fac decât să ascult de ei, până oi scăpa cumva, așa cum am scăpat și de la Franfurd. … Mă uscam pă cap când o descuiat ușa … O intrat o femeie cu haine noi, pentru mine. Mi-o arătat să mă îmbrac. Faine lucruri! Apoi m-o pus să mă vopsesc la ochi și pă buze… Când am fost la Franfurd, nu m-o văzut nime la față, tăt cu luminile stinse lucram. Nici haine noi n-am avut. …

Făcu o pauză scurtă, apoi zise:

− Doamnă, ne strigă padre! Trebe să mergem la masă… Dar numai vreau să spun că m-o dus la produs într-un parc din Bolonia! Hai să mergem că ne tot strigă și-apoi vă povestesc după ce mâncăm…

 

*

 

Ressa știu cu certitudine despre care parc era vorba!… „Domani ti faccio videre (mâine am să-ți arăt) unul dintre cele mai interesante locuri din Bologna”, îi spusese Franco, în prima seară. Într-adevăr, a luat-o la cină, într-un restaurant din Piața Magiore. S-au plimbat pe sub portaluri sau arcade. Bologna este orașul arcadelor, numai în centru întinzându-se pe 38 km. Restul kilometrilor de arcade, până la suprafața totală de 42, se întinde pe străzile radiale ce pornesc din centru.

− Uite, acesta e Portico di San Luca. Are 666 arcade. Cel mai lung din lume. Cel mai vechi portic este Casa Isolani, datează de la 1200 și ceva.

Piața Magiore este împrospătată de jeturile fântânii lui Neptun, străjuită de însuși zeul mărilor. Deși era deja târziu, căldura era sufocantă, așa că în jurul fântânii mișunau oamenii dornici de la freschezza de l’aqua (răcoarea apei).

− Fântâna asta este un simbol al Bolognei. Mai este o fântână celebră, lângă Primărie, ai s-o vezi. Se numește Fontana Vecchia.

Era convinsă că locul interesant despre care-i spusese cu o seară înainte era Universitatea. Au trecut pe lângă sediul central și, înainte de a primi vreo informație, constată arhitectura impunătoare, medievală. Citise despre această Universitate… Știa că este cea mai veche din lume și că ea delimitase știința de artă și tehnica de teorie. Organizase studiile universitare pornind de la tagmele meșteșugărești, lucru excepțional pentru vremea aceea. La 1088, când se înființase, poporul român abia se formase ca etnie…

− Universitatea bologneză este cea mai veche din lume. La Bologna vin să studieze zeci de mii de studenți din toată Europa… Aaa, uite-i pe partenerii mei. Mergem împreună la cină, tu nu te bagi în discuții, asculți și taci. Nici femeia care vine cu el nu va participa la discuții, va vorbi doar cu tine.

− Păi, ce parteneri? Nu mi-ai spus că urmează să ne întâlnim cu cineva. M-ai invitat la cină!

− Nu știi nimic!… Aici, viața de noapte e mai activă decât ziua. Afacerile se discută seara târziu sau noaptea, la restaurant, nu în birouri…

Se apropiară de o pereche. El, îmbrăcat la costum, ea, într-o rochie de culoare închisă și un sacou alb. El − sobru, ea − zâmbitoare. Ciao. Ciao. Sono Marta. Sono Ressa. Sono Paolo. Piacere. Piacere. Piacere…

Intrară în restaurant. Un șef de sală se apropie. Le deschise drumul, după care le ceru să-l urmeze la masa rezervată de Franco. Trecură pe lângă mesenii gălăgioși și expresivi, mai ales prin gesturi. Ajunseră într-un separeu, unde oamenii erau mai reținuți, atât în gesturi, cât și în tonalitatea vocii. Mise en place-ul era făcut. Aranjament sofisticat, meniu rafinat. Discuția celor doi era alertă, dar pozitivă. Nu înțelese mai nimic. Finalul era, însă, clar! afacerea se va încheia.

Au părăsit localul după miezul nopții. Piața era înțesată de lume. Nimeni nu doarme în orașul acesta? Ba da! Bătrânii!…

Au parcurs pe jos drumul înapoi, la mașină.

− Sono contento, declară Franco, de îndată ce urcară. Acum te duc la locul promis.

− Ce loc, nu l-am văzut deja? se miră Ressa, deloc încântată că mai aveau de văzut ceva. Era obosită și plictisită. Dorea să se întindă și să doarmă. Sau măcar să închidă ochii și să-ncerce să-și pună ordine în gânduri…

− Ce-am văzut?! Nu, sigur că nu! Tu te referi la Universitate. Nu, există altceva în Bologna care e mai de actualitate și a făcut orașul celebru în lume, acum, de curând.

I se păru că ieșiseră din oraș, pentru că intrară într-o zonă verde, un fel de pădure, un parc neîngrijit, cu arbori mulți și cu alei sparte, cu hățișuri și tufișuri sălbăticite. Pe drum, ne-am intersectat cu câteva mașini care tocmai ieșeau din parc.

− Faciamo un giro (Să facem o plimbare). Parcul acesta e locul unde vin cuplurile care se află în criză, să-și găsească un partener pentru o noapte de sex… Franco se uită la Ressa cu o sclipire curioasă… Privește, vezi mașina din fața noastră? Fii atentă la ce se întâmplă!

Mașina se opri lângă o tufă. De acolo ieși o siluetă fragilă și urcă în ea. Apoi, mașina porni și se pierdu pe alee.

− Vezi? Tocmai și-au găsit partenera. Sunt prostituate străine. Aici nu vin numai ele, ci și lesbienele, homosexualii, transsexualii, pentru dating. Bologna este orașul care a luptat pentru libertatea sexuală. Celebra mișcare LGBT. Ai auzit de ea? (Nu, nu auzise.) Lesbiene, gay, transsexuali, bisexuali. Din 1977 locul acesta este ilegal al lor. Toată lumea știe că aici vin să se întâlnească. În anii optzeci și opt au cerut să le fie recunoscute drepturile și au obținut recunoaștere. Cea mai mare comunitate gay trăiește în Bologna. Ressa era șocată să afle aceste lucruri, atât de… brutal. Ar fi preferat să fi știut dintr-o carte, dintr-o revistă, dintr-un articol… Se întreba ce așteaptă Franco de la ea?… Cu siguranță n-ar fi adus-o aici și nu i-ar fi dezvăluit despre promiscuitatea bologneză dacă nu ar fi avut în minte niște fantezii perverse… Se încordă și un soi de cerbicie puse stăpânire pe ea… Avea clară ideea din mintea lui Franco și se ascunse după o atitudine de gheață. Nu clipi, nu se mișcă, nu reacționă nicicum.

De o parte și de alta a aleii erau parcate mașini. Întuneric beznă. Lumina provenea doar de la farurile mașinilor aflate în trecere. Cele care staționau aveau luminile stinse… O atmosferă dubioasă, de un mister încărcat de promiscuitate plana peste parcul sălbăticit.

Franco conduse încet, prevenitor, oprind din când în când și așteptând să vadă ce se mai întâmplă… Între doi arbori enormi, era parcată o mașină luxoasă. Pe capota ei se așezase o femeie înaltă, spătoasă, dar filiformă, cu un păr lung până la mijlocul spatelui. Unghiile foarte lungi și foarte roșii acopereau un telefon mobil minuscul. Fața machiată strident avea o frumusețe stranie, iar coapsele lungi, fibroase, străluceau sub lumina lunii. Nu mai văzuse asemenea ființă… Totul era supradimensionat, fără să fie opulent…

− Îl vezi? E travestit. Ziua nu-l recunoști. Noaptea vine aici la agățat. Cred că are o înțelegere, uite, se apropie o mașină… Hai să plecăm, putem avea probleme…

Într-adevăr, un Jeep se opri în dreptul ființei, dar nimeni nu coborî… Ființa devenea nerăbdătoare. Ne repelase și considera că-i violăm intimitatea ori că-i periclităm întâlnirea. Se dădu jos de pe capotă și, vădit ostilă, se îndreptă spre noi. Ressa văzu tocurile enorme și platforma incredibilă… Sexul era abia acoperit și se vedeau protuberanțele trădătoare ale sexului real… Era un tip periculos…

Franco nu așteptă să se apropie, porni în trombă mașina și ieșiră din parcul plăcerilor interzise.

 

*

 

Românca Păcălită termină prima de mâncat. Se vedea din viteza mașinală cu care ducea mâna la gură, că nu e deloc concentrată pe ceea ce face. Privirea fără direcție exterioară era, totuși, îndreptată spre imaginile trecutului, iar clipitul des al pleoapelor era semn că, în mintea ei, gândurile se precipită. Din când în când, făcea grămăjoare de mâncare pe care le împingea cu furculița spre marginea farfuriei, apoi le aducea iar la mijloc și din nou la margine. Lovea ușor grămăjoara cu dinții furculiței și apoi se hotăra să o încarce cu câteva firicele de aliment, dar fără să o ducă la gură. Lăsă furculița din mână și se uită insistent la Ressa. Părea și ea pierdută în gânduri… Cu cât se uita mai mult la ea, cu atât era mai sigură că femeia asta o înțelege și, chiar dacă nu poate face nimic să-i șteargă amintirile, o asculta, iar ei îi era destul atâta… Mai avea să-i povestească atâtea… simțea că, dacă nu termina de povestit, toate durerile ei, umilințele, jignirile, mizeriile îndurate, se vor aglomera în sufletul ei hărțuit și-i vor sminti starea de bine pe care tânjește să o trăiască de când a scăpat din infern…

A scăpat cu greu din parcul acela bolognez… Romano a lăsat-o lângă o bancă din piatră, acoperită cu mușchi verde. În prima seară nu s-a apropiat nimeni de ea. A stat tremurând, la propriu, de frică și de frig, în egală măsură… Treceau mașinile încolo și încoace, unele încetineau, altele opreau, stingeau luminile, altele puneau lumina farurilor pe ea, orbind-o. Dar nu cobora nimeni. Nu venea nimeni s-o întrebe nimic… De la o vreme nici mașini n-a mai văzut. Era tăcere și întuneric. Luna îi părea chioară. Stătea pe cer, fără să lumineze. Iar ea se simțea oarbă și expusă unor primejdii cumplite… Ce mai avea să i se întâmple?… Spaima o îngheța și stătea așa, inertă, incapabilă să se ridice de pe banca de piatră… Când Romano s-a apropiat de ea, abia l-a recunoscut… I-a stat inima în loc… Vedea doar o umbră neagră alunecând spre ea. Dar n-a făcut nicio mișcare, n-a putut… Romano a ridicat-o, prinzând-o de brațul stâng cu o mână hrăpăreață, mânioasă, smucind-o brutal. Abia atunci reuși să scâncească:

− Aaau!… dar scâncetul ei prea slab nu-l impresionă pe bărbatul mânios care o târa după el, bombănind printre dinți:

− Putana, stai zitta! Nu ești bună de nimic. Ai pierdut atâtea ore! Nimeni nu te vrea… Șuiera la urechile ei, în timp ce ea încerca să se smulgă din strânsoare. Chiar reuși, o secundă, doar că omul o apucă de păr și-i trase capul pe spate, împingând-o înainte… O aruncă, efectiv, în mașină, trânti ușa după el și porni scrâșnind din roți. Și din dinți, desigur…

În mașină nu i-a spus nimic. Se purta de parcă era singur. Bănuia că face planuri, că se gândește cum s-o folosească mai rentabil… Ajunși în fața porții, el coborî și trânti ușa mașinii. Plecă fără să se uite la ea. Uitase că se află în mașină?… Speranța miji în cugetul ei amărât. Găsi putere să tragă de clapeta ușii. Nu se deschise. Mai trase de câteva ori, degeaba! Ușa era blocată… Abandonă, dezamăgită și se consolă cu gândul că, cel puțin, acum nu îi mai este frig. Și că va dormi tot restul nopții… era obosită și fără speranță, cum va scăpa de-aici?!… Cum s-a putut întâmpla?! Mama știa, oare, la ce a adus-o prietena ei? Dacă și mama știa, dacă mama ei era părtașă la asta… Doamne! Cum să poată crede așa ceva?!… Mama ei, nu! Nicio mamă, nu! Niciuna nu putea să comploteze atât de oribil împotriva copilului ei!… Doamne! Doamne! Doamne!… Era incapabilă să gândească altceva… Plângea de frustrare și de revoltă, de neputință și de durere… Își sprijinise capul de geamul ușii, cu ochii strânși, cu lacrimile șiroindu-i pe obraji și cu trupul zguduit de hohotele nestăpânite. Când ușa s-a deschis brusc, a căzut în genunchi, pe trotuar. Lenuș fusese trimisă după ea.

− Mișcă-te, putoareo! Zât! Să nu te-aud! Ce mi te scâncești? Hai, că ai treabă, nu te mai… nu-și termină vorba. Din casă ieșeau două siluete… Lenuș se aplecă asupra ei și zise cu nespusă duioșie vieni, cara mia, ti aiuto io, sei tanto debole, povera te (hai, drăguță, te ajut eu, ești atât de slabă, săraca de tine)… O ridică cu gingășie, o mângâie pe spate și, luând-o de braț, se îndreptară spre casă. Cele două siluete se despărțiră la poartă, luând-o în direcții diferite. Nici nu le băgară în seamă.

Abia ajunse sus, Lenuș o împinse la baie, spunându-i să facă rapid un duș, să îmbrace o cămășuță de noapte și să se strecoare în patul din camera 12. Se bucură de minutele de sub apa caldă, nici nu făcu altceva decât să-și plimbe jetul fierbinte de-a lungul trupului înghețat și chinuit… Se înfășură în prosopul mare și pufos, apoi își uscă părul, simțind aceeași bucurie plăcută și sub jetul de aer cald… Ce bine e… e atât de plăcut să faci baie, să miroși frumos, să dormi într-un pat curat… Când dormi!… Dar ce bine-i să îmbraci lucrurile astea frumoase și fine… Dacă nu ar obliga-o să facă treburile acelea dezgustătoare, dacă nu s-ar simți, de fiecare dată, atât de înjosită… Dacă n-ar bate-o, dacă n-ar umili-o… Nu se va mai întoarce acasă, nu are la ce… La sărăcia lucie, la mizerie, la părinții ei care nu dau doi bani pe ea?… Ce-au făcut ei pentru ea și frații ei?… La școală nu i-au purtat, casa este o cocioabă… Nu se mai întoarce acasă, dar nici aici, cu ăștia, nu mai stă mult… Găsește ea cum să fugă…

 

*

 

Îl auzise și Ressa pe Padre strigându-le, dar nu se îndurase să o întrerupă pe fata asta care povestea complet dezinhibată despre experiențele ei… nu mai îndrăznea să le catalogheze… le-ar fi numit abjecte, dar… se simți umilă, smerită… Nu mai era nicio îndoială, Romano și Lenuș erau aceleași personaje care-ar fi putut juca și în povestea ei. Din fericire… altul era scenariul vieții ei.

 

Poate nu ai vazut...

+ There are no comments

Add yours