Un roman al memoriei

Doina Ira-Tăutan este autoarea unui nou volum, Fata Măriuței, apărut la Editura Caiete Silvane, Zalău, 2023. Avem în față o scriere cu note confesive, așa cum ne-a obișnuit prozatoarea în volumele anterioare, un roman despre salvare, o scriere minimalistă, scurtă, concentrată asupra destinului unui personaj. O carte parcimonioasă la nivel evenimențial, dar și în ceea ce privește personajele, spațiul, dialogul. Fundalul în care se desfășoară confesiunea este cel postdecembrist în care omul de rând încearcă să-și construiască un sens, un destin drapat însă cu inocența tinereții, cu lipsa cunoașterii, cu inconștiență, uneori cu neasumare. Personajul principal este Eliana, tipologia părintelui care nu a reușit în viață, neîmplinit spiritual și material pentru că nu și-a găsit propriul sens și, ca orice părinte fără prea multe posibilități, se lasă ademenit de mirajul străinătății pentru a construi un viitor copiilor. Se configurează în acest sens două geografii distincte între care pendulează protagonista, România și Italia, primul spațiu definit printr-o penurie la toate palierele, al doilea imaginat ca spațiu al abundenței, al reușitei, al validării materiale. Eșecul vine dintr-o stare permanentă de nemulțumire, dintr-o exigență exagerată a propriului eu, din frustrare și din neputința de a lua decizii care să o elibereze din aceste stări aspectate negativ: „Mi-a spus, printre altele, că trebuie, în primul rând, să mă împac cu mine însămi. Că nu voi reuși să fac mare lucru în viața mea dacă voi fi atât de supărată pe mine și de exigentă cu mine. Să mă iert și să merg mai departe fără să-mi fie teamă că voi greși din nou. Voi greși iar și iar până când voi reuși să înțeleg foarte bine lucrurile. Și că, într-o zi, voi constata că totul mi-a fost de mare folos, că fiecare greșeală făcută sau repetată, dar conștientizată la un moment dat, a fost o lecție de viață care m-a format, m-a ajutat să fiu cea de acum, de astăzi”.

Autoarea își construiește discursul narativ prin tehnica acumulării progresive a detaliilor din viața eroinei, care se derulează asemenea unei pelicule de cinema. Personajul feminin trăiește o dublă dramă atât de natură interioară, măcinată de culpabilitatea că și-a abandonat cei doi copii și nu mai este iubită de soțul Radu, cât și exterioară, concentrată în jurul vieții pe care trebuie să o suporte în Italia, dificultăți financiare, umilințe și epuizare fizică la munca în străinătate ca badantă. Fata Măriuței este o scriere într-o notă sobră, gravă ce aduce în prim-plan realitatea societății românești de după 1989. O societate compromisă care nu oferă prea multe, dacă individul nu știe să-și creeze oportunități, determinând drame la nivel individual.

Eliana își povestește din perspectivă actorială experiențele prin care a trecut într-o carte-interviu: „- Ai divorțat de Radu de mulți ani. Ce a însemnat divorțul pentru tine? – Da, au trecut mulți ani de atunci, dar n-am uitat nimic din tot ce-a fost”. Destinul Elianei este un purgatoriu prin care trebuie să traverseze pentru a se elibera de trecut, de frustrări și de limite. Trece printr-o operație, experimentează atât prietenia adevărată, cât și trădarea, dar va cunoaște și umilința la cele mai acute forme de manifestare. Parcursul ei sinuos se întrepătrunde cu cel al mamei, Măriuța, care se căsătorește la 15 ani cu Teodor, un bărbat de 23 de ani care a iubit-o iremediabil. Eliana este fata Măriuței care își pedepsește prin bătaie fiica din cauza frustrării și a unei aparente lipse de afecțiune. Eliana experimentează existența într-un mod când paradoxal aproape de naivitate, când grav, patetic. Devenirea este pentru protagonistă o lecție continuă, un șir de etape care au menirea de a o forma. Sentimente precum ratarea, culpabilitatea, frica, neîncrederea compun un personaj fragil care e forțat să-și învețe înfrângerea pentru a se reinventa și pentru a învăța iertarea. Eliana este inconsecventă, frivolă, frivolitate generată de neîncredere, nehotărâtă, ceea ce o va face vulnerabilă în fața provocărilor și o va forța să traverseze situații-limită. Personajul străbate o experiență sinuoasă, dar ușor de prins într-o grilă rațională: „Când ești badantă într-o astfel de casă, în care nimeni nu dă doi bani pe tine, toate zilele se scurg la fel. (…) Dacă nu faci nimic și doar îți accepți condiția de badantă, muncită excesiv și de cele mai multe ori umilită, inima ți se golește de sentimente și viața ta devine foarte curând un spațiu gol și nelimitat, în care te afunzi din ce în ce mai tare, un hău din care cu greu mai poți ieși”. În singurătatea Italiei, în nefericirea ei leagă o relație pe rețelele de socializare cu un bărbat italian, Salvadore, care îi devine un aparent confesor. Acest bărbat nu are menirea de a o salva, ci dimpotrivă, a-i da o altă lecție despre umilință, despre eșec, despre alegeri neinspirate, despre neîncredere. Salvadore o manipulează, ea părăsește o relație toxică cu Radu, soțul ei, și atrage o altă relație la fel de periculoasă în care ea devine victima propriilor sentimente: „Cred că relația cu Salvadore, o relație toxică de altfel pentru mine, nu a fost decât o defulare absolut necontrolată, instinctivă a refulărilor acumulate în toți anii de căsnicie cu Radu”.

Personajul își dezvăluie reziduurile interioare cu amărăciune, dar cu luciditatea ființei pentru care existența a fost o lecție supremă a maturizării, a împăcării, a acceptării: „Și am mai învățat, simțind pe propria-mi piele, că răzbunarea, această emoție atât de negativă, nu te face deloc fericit și nici nu te ajută să scapi de durere, de povara pe care o porți cu tine”. Decizia plecării din țară este, în esență, o încercare de ieșire din contingent, aspirația spre eliberare din brațele unui bărbat abuziv și a unei situații materiale precare, dar și o aspirație spre libertate. Prețul pretinsei libertăți, însă, va fi greu de suportat; îndepărtarea de copii, pierderea respectului și a stimei de sine. În acest scenariu al vinovăției, al neasumării, al ignoranței, al disperării ceea ce definește starea Elianei, este, mai curând, nefericirea. Personajul nefericit atrage ca un magnet ființe aflate în aceeași situație și secvențele capătă un aspect repetitiv. Întâmplările se distilează și se consumă într-un destin mic, supus unei învățări forțate: „Speranțele mele se năruiau precum piesele de domino, una după alta”.

Stilul autoarei este simplu, cuprins într-un scenariu realist derulat în anticamera verosimilului. Doina Ira-Tăutan și-a creat deja o matrice ușor recognoscibilă de la o scriere la alta, în care se manifestă o plăcere în a dezvălui amintiri, a surprinde stări și destine care există și care își consumă existența fragmentar pentru ca în final să se descopere, să se accepte și să se recompună: „Am iertat-o pentru că nu îl iubise pe tata. (…) Și-apoi, ce drept aveam eu să o judec?”