Într-o cămașă albă, de pânză tare…
Și cineva a strigat: „Dar eu sunt zeu,
și zeii nu mor niciodată”.
Și mulțimea s-a uitat la el – ca la un nebun.
Eu n-am râs, n-am plâns.
Un aer rece mi-a trecut prin suflet,
prin oase.
Era o zi de toamnă și frunzele cădeau
secerate la pământ.
Pașii mă purtau prin această vervă
a culorilor.
Copacii au țipat, sau mi s-a părut…
Eram singură
în fața unei clipe ce tocmai a murit.
Zeul nebun mă urmărea cu privirea.
– Lasă-mă să-mi văd de drum!
Nemurirea este pentru poemul acesta
scris
într-o zi cu multe zăvoare la uși.
Și-atunci am râs atât de tare, că cineva,
nu știu cine,
m-a îmbrăcat într-o cămașă albă, lungă,
de pânză tare…
