Un omagiu tăcut (lui Augustin Mocanu)

Nu despre directorul de liceu, aspru fără-ndoială, când intransigență se impunea, dar deferent și drept în aceeași măsură cu toată suflarea școlii, aș vrea să vorbesc acum, la despărțirea de Augustin Mocanu. Nici despre profesorul de literatură, atât de riguros la lecții, încât, cu o minte bine lucrată, pe parcursul unei singure ore, nimic nu scăpa din ceea ce era marcă originală a unei opere, ori semn înnoitor, adus de un scriitor. Și nici despre hărnicia benedictină cu care a cules și interpretat tot ce era scânteie poetică sau eres în ținutul codrenesc. De fapt, a vorbi e numai un fel al nostru de-a ne arăta și altora gândurile. Eu nu vreau să vorbesc aici, ci numai să tac. Și tac acum, când el tocmai și-a început tăcerea, despre profesorul meu, care mi-a indicat cu degetul spre un părelnic destin scriitoricesc. A fost de-ajuns să scoată din rutina zilnică și să stârnească o ceată de alumni, din când în când, în câte o după-amiază, citindu-le răspicat, așa cum vorbea și la lecții, ceea ce el scrisese, ori să-i îmbie să facă și ei la fel. A fost de-ajuns să însăileze o mică publicație dactilografiată și să le-o încredințeze, pentru ca tinerii aceia să trăiască, fie și o trecătoare clipă de tinerețe, bucuria scrisului și prima lor experiență livrescă. Și a fost de-ajuns să mă aleagă și să mă trimită, de două ori, în tabere naționale pentru creatori elevi. Despre toate acestea aș vrea astăzi să tac, mulțumindu-i în gând.