Un nou roman de Florin Horvath

Capitolul 22

Nici acum Ion nu putea înțelege cum de a aflat Abram toate cele întâmplate în chioșcul din grădina vizirului Rϋstem. Câtă vreme el nu scosese nicio vorbă, înseamnă că la Stambul au și florile și arborii urechi… Aici deci e bine să te ții departe de orice întrevedere acordată cuiva. Tocmai de aceea era și mai mirat de faptul că Abram îl trimitea din nou la Lemberg, acolo în casa lui Haim, spre a afla ceva important pentru urechile lui Abram. Oricum era ceva despre care nu i-a mărturisit încă nimic! Ba l-a asigurat că, o vreme, aici se descurcă și singur, așa că înainte de întoarcerea la Stambul, putea opri și la Moldova. Ba chiar era de dorit a-și găsi o soluție de legătură cu Moldova, la ducere, ca și la întoarcere, pe apă…
Ion încă mai cugeta cum ar putea să fie mai bine, când toate s-au descâlcit mai iute decât a sperat. Elena, soața lui Petru Rareș, a trimis către Stambul, prin Moise Pâslaru, o mare cantitate de butii cu vin de cel de Huși, cu rugămintea ca Abram să ajute la grabnica lor vânzare… Doamna a făcut gestul la îndemnul lui Ieremia Golia care, trimis de Haim în Moldova, a aflat de moartea lui Petru Rareș.
Odată sosit, Moise l-a găsit ușor pe Abram, rămânând la sfat îndelung până către ziuă… Așa a aflat Ion câte ceva despre pescarii rămași la Soroca, precum și de acel „om de taină” ce i-a căutat, mărturisind că a sosit din Veneția cu gând să întrebe de el, de Ion, ca și de cei trei semnatari ai actelor de schimb pentru tezaurul lăsat…

• Bunule Moise, tu, în locul meu, ce ai crede? Ce putea-voi, sau dori-voi să afle acel mesager care n-a prea stat și a plecat cum zici, fără a aminti nimic despre socotelile sale în Moldova?
• Din păcate prea multe nu-ți pot limpezi… Știu doar că n-a lungit defel discuția, mai ales după ce i-a văzut pe cei trei pescari.
• Mă tem că-i musai să ajung și eu în Moldova. L-oi căuta pe Moș Grigore sau chiar pe Moșul din Munte! Doar acolo voi putea da de un fir sau chiar să-mi explic vizita aceluia…
• Și dacă Papa, la el la Roma, crede că ar mai putea dobândi niscaiva monede vechi?
• Din câte știu, are destule ca să garanteze şi ceva peste, de două ori costurile întregilor lucrări începute!
• Atunci e mai bine cum tu zici: să vii cu mine până la Soroca sau doar până la Brăila și de acolo să treci munții în Transilvania… Eu pot pleca iute, de vreme ce doamna Elena nu mi-a cerut să stau până se vinde vinul…
• Cât ziceai că ai adus?
• Cincizeci de butoaie din cel de Huși.
• De la cramele lăsate de strămoșul Ștefan?
  Auzind Abram despre afacere, a garantat că în două-trei zile îl poate vinde, iar de nu, va pune el banii toți, ca Moise să-l ducă pe Ion în Moldova…
• Așa zic și eu, altă cale mai sigură n-am… La dus e simplu, că valoarea drumului se scade din prețul vinului. Pentru întoarcere, mă tocmesc eu cu Moise…
• Nici vorbă, băiete! Când eu te trimit undeva, înseamnă că îmi asum și costul drumului!
• Tot n-am înțeles ce trebuie să aduc cu mine la întoarcere?
• Vei afla acolo!
• Atunci e mai bine să nu știu. Cred în continuare că la Constantinopol și frunzele au urechi! Vorbesc mâine cu Moise să ceară un preț omenesc pentru întoarcere…
• Ți-am spus să lași asta în seama mea! Vei lipsi, crezi, mai mult de o lună?
• N-aș crede! Oricum, asta o știe doar Cel de Sus…
  Apărută pe nesimțite, roaba stinge, folosind mucarnița cea mânjită, cele șapte lumânări din menorah aflată pe masă. Ion știe să spuie exact ce-l macină de ceva vreme: un dor nebun de Țara Hațegului, de taina din pântecul Șurianului, de toată puterea pe care o capătă aflat acolo… xxx

Înserarea i se pare duioasă, ca pe vremea când cupa imensă a cerului era plină ochi de o melancolie aparte, gata, gata să tulbure părelnica încremenire a munților… De data asta, melancolia se arăta nițel perversă, învăluindu-l cu chip de primejdie, depărtându-l, oarecum, de sine, cel sosit la Stambul cu treburi clare…
Puntea pânzarului se legăna cuminte pe molcomia apelor din Cornul de Aur și lui îi vin în minte toate lucrările și osteneala Romei de a-și recâștiga cuvenitul obraz în pământurile românești. Azi, 11 septembrie, în prima duminică de după Înălțarea Crucii, nu departe de Galata, pânzarul se urnește, ducându-i gândurile înaintea trupului spre binecuvântatul pământ al Moldovei…
În taină, Abram l-a pus oarecum în gardă, în contra stăruințelor acelei „Frății Ortodoxe” de lângă depărtatul Lion al franţujilor. Din veștile politicești de la Cracovia va înțelege sigur de la omul din Seim, dacă sunt hotărâți să ajungă acum în preajma Mării Negre, peste o Moldovă ce pare supusă deplin, resemnată de parcă ar fi pe moarte… Noaptea nu ia seama la ce gândește el și se lasă dezmierdată de mătăsurile unui cer prins în licărul de argint al primelor stele ivite. Pe undele Bosforului tremură sumedenia de fanare, prinse deasupra luntrilor pescărești.
Dincolo de Cornul de Aur, lumina picurată de clipătul stelelor poleiește moscheile sultanilor, mai tare parcă pe Suleymaniye și Mohammed Fatih, somnolând sub cupolele lor…
Aude cum se apropie pașii lui Moise de copastie și Ion îl întreabă fără a se întoarce:

• N-ai voit să-mi spui multe despre Moldova, acolo la Stambul… Acuși, poate încerci să mă luminezi ce mai e pe acasă…
• În vreme ce tu cauți să-ți împlinești visul, la ceasul cuvenit, adică după ce vei strânge niscaiva avere cu care să astâmperi lăcomia Porții, în țară, fiul acelui Petru Rareș, Ilieș – vodă a fost chemat la Stambul. El a ajuns de bună seamă, înainte de mine, așa că ieri am dat o raită prin Pera și pe la alți cunoscuți corăbieri… Așa am aflat că Ilieș a fost obligat să treacă la islam!
• Ce spui?… Asta îl depărtează de țară și de boierii cei vechi!
• Așa-i, numai că nu-s mulți și nici în putere cei ce, la o adică, ți-ar sta ție într-ajutor!
• Până la urmă asta o știe cel mai bine Cel de Sus!… Înseamnă că va trebui să chem la Soroca boierii rămași credincioși lui Ștefăniță-vodă! Pârcălabul sigur îi știe!
• Îi știe, da, însă cum spuneam, sunt puțini și puterea lor slabă…
• Atunci ce sugerezi? Îmi pare că ai copt tu ceva și la Stambul n-ai scos o vorbă!… Ai făcut bine. Acolo și iarba are urechi.
• Aflând cum stau lucrurile, am trimis vorbă de taină în Polonia și la doamna Lena și la Ieremia, cel ce a înțeles iute și m-a asigurat că te va aștepta cu niscaiva oșteni în dealurile Covurluiului. Acolo, mai sus de Galați, vor fi și ajutoarele strânse de dumnealui pârcălabul Spulber și cele adunate de prin satele din jur, cu mare grijă și fereală de dumnealor Golăi și Pătrașcu…
• Spui tu, Moise, că ăsta ar putea fi ceasul bun?
• Așa cred, doamne, că ar putea fi!…
  Lacome, gândurile îl cuprind fără pic de milă și-l cufundă în tumultul de întrebări, una mai neiertătoare ca alta, una mai fără de răspuns ca multe din ultimele zile… Corabia a zvâcnit brusc și Ion s-a trezit în brațele lui Moise, râzând…

xxx

Pe când au făcut popas lung la cotul Siretului din dreptul cetății Roman, i-a ajuns aproape deodată doi olăcari, unul mai ostenit ca celălalt! Primul era trimis de iscoada lăsată de Moise la Brăila, care-i înștiința că deja a intrat în țară, pe brațul Chiliei, oaste otomană, sosită pe iuțile corăbii ce însoțeau venirea lui Ștefan Rareș, fratele lui Ilieș, care, dimpreună cu maica sa, au izbutit să obțină susținerea și numirea lui Ștefan Rareș pe tronul Moldovei.
Cel de-al doilea olăcar, trimis de iscoada lăsată de pârcălabul Spulber la Soroca, venise năvală să-i anunțe că nu-i cuminte să treacă pe la Soroca, ci pe dincolo de Nistru, la adăpost în Polonia…

• Ai văzut cum era cu ceasul cel bun, Moise?
• Văzut, doamne, dar încă nu-i pierdut nimica. Ni se arată că Măria ta te-ai gândit cum se cuvine și că mai trebuie să aduni chiar spre a astupa lăcomia sultanului…
• Și, acum, încotro, credinciosule Golăi?… Pătrașcu?… Spulber?
  Cei pomeniți au îngenunchiat pe rând și abia când Ion s-a îmbujorat, certându-i, s-au ridicat.
• Voi chiar mă vedeți deja domn? Ridicați-vă și hai să cugetăm împreună!
• Eu unul cred că pot lega un fir bun… Glasul lui Pătrașcu a rupt tăcerea, incitându-i.
• Feciorul meu cel mare e de curând însoțit cu mezina cneazului de Rostov!… Ne retragem cuminți și fără larmă, fiecare la fieful lui, ca și când nimic nu s-ar fi pornit…
  În vremea asta, Măria Sa Ion-Vodă se trage către Rostov, în bună siguranță, la adăpost, pentru zile mai bune.
  Ion a tresărit cu toată ființa la apelarea „Măria Sa Ion-Vodă”, începând să adune încă de pe acum parte din grijile pe care le intuia a se îngrămădi la ceasul în care va fi totuși în Scaunul Moldovei…
• Îl rog smerit pe bunul Dumnezeu să se milostivească de voi toți, să vă țină întregi sub sfânta Sa ocrotire, până în clipa în care, după câte văd, ați început a crede cu toții: știu și așa va fi! În Scaunul strămoșului meu voi fi la ceas cuvenit și vai și amar de cei ce cred că vor mai putea năpăstui bucuria acestui pământ binecuvântat. Poporul drept credincios al Moldovei merită bunătate!
  Peste tabără s-a așezat degrabă rumoare mare și într-un ceas urmele ei s-au șters cu desăvârșire.

(Capitolul 22 din noul roman al lui Florin Horvath, „Aici, la hotarul furtunilor”, apărut la Editura Ighemonicon, București, 2023)