Știri

Un gînd de adio pentru medicul și prietenul Liviu Gârbea

Într-o vreme absurdă, în care tragediile se țin lanț, iată că o veste m-a lovit ca un trăsnet: prietenul și consăteanul meu, doctorul Liviu Gârbea, a părăsit brusc această lume. În aceste momente pandemice cînd moartea a devenit o banalitate statistică, una care ne anesteziază orice urmă de empatie și compasiune, vestea despărțirii de omul și doctorul Liviu Gârbea mă aruncă într-o tristețe răvășitoare. Căci rar mi-a fost dat să întîlnesc un om cu o asemenea seninătate pe chip, cu o atitudine atît de implicată, unul care manifesta în orice împrejurare o onestitate rarisimă, o bonomie contagioasă care reflecta comportamentul său sensibil și generos. Nu aș fi crezut niciodată că un om de o asemenea vitalitate și exuberanță, de o asemenea pasiune și ardoare cu care trăia fiecare moment poate fi atins de ceva. Credeam că pînă și moartea se va sfii în prezența resurselor afective și a poftei sale de viață.

Personalitate atipică în peisajul sălăjean, cu nesecate rezerve de trăire spirituală şi propensiune culturală, dar şi cu acide reacţii ironice, medicul Liviu Gârbea a trăit la intensitate maximă atît împlinirile, cît şi deziluziile lumii noastre. Căci indiferența și detașarea nu intrau în fișa atitudinii sale umane. Prietenul și consăteanul meu se mişca tenace între deznădejdea concretă a suferinţei umane şi speranţa potenţată de valenţele credinţei. El a încercat, în maniera sa vulcanică – cu o voinţă care, în alte condiţii, ar fi putut mişca munţii – nu doar să însănătoşească lumea din jurul său, ci şi să o schimbe, să o reconecteze la vechile valori spirituale care au călăuzit-o în momentele de cumpănă ale istoriei. Rigorii profesionale i-a adăugat deschiderea culturală, respectul pentru tot ceea ce a produs mai înalt spiritul uman. Răzvrătit şi pios deopotrivă, ferm în opinii, dar şi dispus la dialog, el anima totul în jurul lui, generînd dispute amicale încărcate de patetism, cascade de umor, convivialitate. Socratic și persuasiv, cu un patos verbal electrizant, Liviu Gârbea s-a lăsat acaparat atît de tentația politicului, cît și de cea a sihăstriei rustice, la care se întorcea cuprins de grele melancolii. Vocaţia sa de „minoritar absolut” – după cum singur recunoştea – era dată de diferenţa ideatică şi de nonconformismul care i-a călăuzit viaţa, de viziunea sa existenţială ancestrală, de crezul său de nezdruncinat în valorile perene, de constanţa credinţei în Dumnezeu. Lui îi datorez, în mare măsură, revenirea mea, cu umbra serafică a cuvintelor, în spaţiul în care m-am născut. Rar mi-a fost dat să cunosc pe cineva mai atașat de locurile natale, de oamenii din jurul său, de întîmplările care i-au marcat destinul. După cum prietenia şi afecțiunea sa mă onorau şi mă obligau într-un mod căruia nu prea am știut niciodată cum să-i răspund. Acum, cînd e prea tîrziu, pot doar să-i port în suflet o mare și de neșters recunoștință, să-l așez în raza unui gînd luminos.

Ultima dată ne-am întîlnit la Zalău, în toamna anului trecut, după care au urmat, ca întotdeauna, îndelungi discuții la telefon, în care judecam lumea și pe noi înșine. Rememoram vremuri și oameni care ne-au marcat copilăria și școala, un timp imemorial pe care încercam să nu îl lăsăm pradă uitării. Nu o dată ne-am propus să străbatem cîndva, de la un capăt la altul, ulițele satului Fizeș, pentru a ne revedea rădăcinile, pentru a ne impregna de propriul nostru trecut. Acum, rămîne să le străbat singur, cîndva, și în amintirea lui. După cum mă ținea la curent cu ceea ce se întîmpla în satul nostru, cu speranța reiterată că ne vom revedea. Din păcate, nu ne mai putem revedea decît într-o altă lume. Acolo unde pot să îl însoțesc doar cu o lacrimă. Adio, prieten bun și drag!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.