Un exercițiu de sinceritate cu sine și cu lumea

„Povestea unei bâlbâieli”

de Vida Gábor

Circumstanțele întâlnirii cu o carte sunt hotărâtoare pentru cheia cu care încerci să-i deschizi porțile și să pătrunzi în decorul inițiat de autor. De data aceasta, recomandarea de lectură a venit de la o fostă elevă, devenită profesoară de limba și literatura maghiară și prietenă devotată a cărților, astfel că am acceptat cu încredere și curiozitate provocarea.

Vida Gábor, absolvent al Facultății de Litere „Babeș-Bolyai”, secția maghiară-franceză (1994), redactor-șef al revistei literare „Látó” din Târgu Mureș, s-a afirmat în lumea literară cu o paletă bogată de volume de proză, publicate începând din 1994 și de asemenea cu traduceri în limba maghiară din Eugen Uricaru și Lucie Kaenel. Este laureat al unor premii prestigioase, printre care Premiul Uniunii Scriitorilor din România.

Miezul autobiografic generos al conviețuirii într-un spațiu etnic diversificat, cu irizări multiculturale, e cheia de boltă a cărții sale, Povestea unei bâlbâieli, apărută în anul 2021, la Editura Cartea Românească, în traducerea din limba maghiară a lui Kocsis Francisko. Fire nevăzute țes experiențe existențiale în care se regăsesc oameni, locuri și lumi interioare expuse cu o sinceritate debordantă, pagini de viețuire autentic transilvăneană, în care armonia și animozitățile alternează fără ostentație.

Structural, cartea modelează din imagini păstrate în memoria afectivă un topos inedit și o desfășurare cronologică, după tiparul unui bildungsroman. „Pentru mine, Transilvania seamănă, în mod fundamental, cu o trăire religioasă, acea cutremurare de dincolo de orice exprimabil ori descriptibil pe care, oricât aș încerca s-o torn în expresii, îmi scapă din plasa cuvintelor” (p. 265). Locul natal nu e doar spațiu geografic, nu e doar istorie surprinsă în instantanee, chiar dacă titlurile de capitole poartă denumiri de genul: Pusta, Chișineu, Arad, Transilvania, Secuiul. Cartea e mai mult decât o descriere de locuri și oameni, fiindcă pătrunde mai adânc în fibra întemeietoare de destine și trasee existențiale: Scene de viață, Bâlbâiala, Dorul de ducă, Rânduiala. Linia cronologică e sesizabilă în traseul parcurs de narator, de la „aproape”, familial și familiar: Familia, Tom și Will, Acasă, spre „departe”, unde se conturează spații ale provocării, aspre, neprietenoase, necesare inițierii și totuși blamate: Școala, Armata: „Când am deschis poarta internatului ca elev în clasa a zecea, mi s-a chircit sufletul” (p. 252).

La nivelul de percepție al lectorului interesat de geneza operei, de resortul interior, motivațional și emoțional al scrierii cărții, se deslușesc pasajele de confesiune ale autorului, în legătură cu tărâmul fermecat pe care îl evocă: „Dacă cineva cunoaște bine țara secuilor, știe exact că această profundă afectivitate a universului lor e cea care îi conferă nu numai vraja, dar și transformă mediul natural vitreg și social brutal, făcându-l propice pentru viață, trăindu-și inconștient propriile stări”. „Așteptam nerăbdător tot anul călătoria la Baraolt, de parcă numai lumea aceea ar avea un sens, orice altceva e cenușiu, plictisitor, monoton, tern” (pp. 157-159).

Pentru lectorul competent, căutător de profunzimi, cartea e o reflecție asupra miracolului ființării conștiente, asumate, o scriere care descifrează codul genetic al pasionatului de lumea cărții și mai apoi al uceniciei în tainele actului demiurgic al creației literare.

„Bagă-te în bibliotecă, fiule, și citește, mi-a spus o dată sau de mai multe ori baciu Gazsi” (p. 248). „Aveam cartea în mână, l-am găsit pe poetul pe care îl căutam, după-amiaza aceea rece, flămândă, era de parcă s-ar deschide de la sine o ușă tainică și omul ar pătrunde pe tărâmul minunilor la timpul, la momentul potrivit, inevitabil. Săptămâni la rând am citit cartea aceea în fiecare zi, aproape că o știam pe de rost…” (pp. 260-261).

Impresionante mi se par interogațiile ce dau glas frământărilor existențiale, în special cele legate de cariera literară: „Ce fel de meserie e asta?… Ce se va întâmpla dacă îmi dau seama că e o carte proastă, falsă, necredibilă?… Dar dacă nu-mi dau seama? Ce se întâmplă dacă mă schimb în timp ce scriu?… Ce se întâmplă dacă mă schimb într-atât încât nu mă mai pot identifica cu ce am scris? O iau de la capăt sau încep ceva nou?” Vocea autorului conchide în formulări de maxime: „În definitiv, omul se scrie pe el însuși…” Actul scrierii e un abandon într-un spațiu liber și vast, „e ca dragostea și vinul, se poate trăi fără ele, dar nu merită” (pp. 34-35).

Cu empatie am descoperit în cartea lui Vida Gábor secvențe care ne amintesc de părinți, bunici, prietenii interetnice, tensiuni acumulate și refulate, vacanțe, păduri, jocuri din copilărie, olimpiade școlare, dascăli cu har sau fără, iubiri rămase în trecut, evocări nostalgice: Piața din centrul Clujului, cu statuia emblematică a regelui Matia, strada Horea, zidurile vechi și curtea umbrită a Facultății de Filologie.

Formula de deschidere a cărții e una abruptă: „Propoziția nu se începe cu dar, a declarat tata, iar eu i-am replicat pe loc: ba da”. Spiritul de frondă împotriva tatălui care probabil n-a citit până la capăt ce a scris fiul, dar își construiește autoritatea prin apelul la vreo somitate și prin păstrarea cutumelor generației vechi, are motivație personală. Mecanismul începerii propoziției cu „dar” are, în opinia mea, explicații legate de firea vorbitorului. Ea demască o minte frământată de jocul aparenței și esenței, o bogăție interioară de variante de percepție, întoarcerea în minte, pe toate fețele, a unei probleme care aparent s-ar rezolva instantaneu, dar care are o desfășurare nevăzută, internă, asemenea părții nevăzute a unui iceberg. Frământarea generează bâlbâiala, ca un atu (câștigarea unui răgaz în plus de reflecție până la rostire), nu ca o deficiență. Pe de altă parte, „și” presupune un fir curgător, neîntrerupt, cu elemente din aceeași categorie, pe când apariția lui „dar” semnalează o narare tensionată, marcată de febra interioară, apariția unui element strident, antagonic. Viața adevărată nu e țesută doar pe principiul monoton al coordonării gramaticale. Viața autentică e mai degrabă înșirare, deșirare și înnodare. „Dar”… aduce pe buze verbalizarea unei explozii de idei, contradicție care întrerupe fluxul prea domol al curgerii timpului și vieții. Finalul cărții pare rotunjit, dând simetrie textului, însă, paradoxal, lasă o portiță deschisă viitorului: „Jumătate din opera vieții mele se află deja pe raft. Și dacă cineva m-ar întreba dacă asta e tot, i-aș putea răspunde și da. Dar.” (p. 326).

 Povestea unei bâlbâieli de Vida Gábor e o carte scrisă cu pană ascuțită, un exercițiu de sinceritate cu sine și cu lumea, o carte ce îndeamnă la lectură și reflecție.

El mărturisea într-un interviu: „Când compun ceva în minte, am o altă stare de spirit”.