Articole

Un cimitir la limita realului. Ip, într-o toamnă policromă

Ioan NISTOR

(reportaj cu inima în pumni)

Motto: Uitarea și iertarea au legile lor…

Cauzele sunt multiple, leacurile sunt puține,

dar nicio rană nu se vindecă deplin fără remușcările

celor care scot primii sabia.

O ploaie nervoasă, apoi tulbure și, în cele din urmă, caldă și odihnitoare. O ploaie mult așteptată pe care oamenii din Ip o acceptă cu satisfacția imprimată pe chipuri. Apoi, soarele olimpian.

O lumină prelungă precum bucuria iertării…

Tineri, bătrâni, per pedes ori în căruțe, trec într-o direcție pe care numai ei o știu. Unii așteaptă mașini, alții pedalează agale. Două gospodine cam durdulii intră în magazin. Un grup de copii. Ca vrăbiuțele, băieți și fete, vorbesc toți deodată și nu se înțelege nimic…

Sunt semne că viața se află în albia ei.

Ar trebui să-l opresc pe vreunul să-l întreb… Pe care să-l întreb? Pe un tânăr, pe un bătrân? Silueta monumentului apare brusc în față, nu mai e cazul. O cruce cu aripile înălțate a iertare, a desprindere dintr-un vis coșmaresc, sângeros.

Sună un clopot din turnul bisericii cu „cocoș”. Ferm, prea ferm… Sunetele se depun ca niște boabe de sare peste gândurile mele mitraliate.

Mă opresc, ating cu palma cimentul rece. Simt o privire piezișă. Una sau mai multe? Ciudat sentiment. Îmi retrag mâna parcă și eu aș purta undeva în subconștient, o culpă. Nelămurită.

Niște întrebări stăruie tiranic și-mi strâng în chingi necruțătoare întreaga memorie. Cum a fost posibil? De ce? Imaginația e liberă. Încerc zeci de explicații. Și totuși, cum a fost posibil?

Raportat la 1940, Ip este Ardealul nordic în miniatură. O geografie concentrată. Istoria – o sintaxă a devenirii. Cu acorduri, dar și cu dezacorduri… Repetabile? Așa-mi spune gândul care nu știu de unde vine, dar refuz să accept. Evenimentul crud era gândit de agresori ca un model pentru ceea ce ar fi trebuit să devină Ardealul care refuza să tremure de frică.

Cum ar fi să facem un calcul, să numărăm morții, să numărăm informatorii, apoi ucigașii, să vedem care e adevărul și să raportăm totul la cele câteva ore apocaliptice. Și să ne amintim de cele mai cumplite crime din istoria uneori dementă a omenirii, a indivizilor agresivi de pretutindeni…

În fața mea sunt urmele concrete ale crimei… Care a fost sensul? Ciudat. Să ucizi pur și simplu pentru a ucide, deliberat, premeditat, cu sârg, rece, să nu accepți seminția din imediata apropiere și să crezi că ai devenit seminție unică. Să transmiți că lângă tine nu e vecinul, ci călăul…

În copilărie, am cunoscut un consătean, considerat de toți ca un om rău, cu dicauă la inimă (piedici de fier pentru cai), alcoolic, renumit pentru violență în propria familie. Într-o duminică, era răsturnat în șanțul din fața casei noastre. Noi, copiii, pe lângă el, îi „cântam” prohodul, inconștienți. Deodată s-a chircit în sunete neomenești, apoi și-a exhibat conținutul verzui al viscerelor. O flacără verzuie, mai întâi. Ardea spirtul în el, spunea careva. Apoi, acidul, luând forma unui miniatural torent, a ars pur și simplu iarba din jur. Mi-a rămas în memorie explicația plastică dată de mama, după ce i-am povestit ce am văzut: a curs răutatea din el. Familia, căreia mama i-a poroncit (i-a trimis vorbă) să-l ducă acasă, l-a lăsat acolo. Dimineața, când ne-am trezit și ne-am dus să vedem ce face, deoarece nimeni nu a venit să-l ducă acasă, l-am găsit treaz. Omul stătea în fund și se uita la noi cu jenă, privind arsura din iarbă: „Măi prunci, aduceți-mi un hârgău (vas de lut) cu lapte!…”

Îi era rușine de noi, puștanii de pe uliță!

Ce torent al rușinii ar fi trebuit să curgă pe lângă satul Ip? Mă întreb: a murit măcar un om de rușine pentru crimele din Ip?

*

Cimitirul este lângă biserică. Sau biserica este în cimitir. Oricum. Este la marginea satului, pe o colină slab productivă. Explicația este la îndemână. Dar dincolo de aceste dureroase explicații găsesc o sublimă fraternizare și solidaritate a morților cu viii, a viilor cu morții.

Un cimitir trist. Niciun cimitir nu poate fi mai trist decât acela în care morții sunt aduși cu căruța comunală ca în timpul celei mai cumplite molime, unde trebuiau angajați gropari (câtă cheltuială, Doamne!), și căruțași, unde morții se împart în două, după obiceiul pământului, cei odihnind în Domnul după o moarte creștinească și cei plecați fără lumânare la cap, care mai păstrează, înghețată pe față, întrebarea „de ce?”

Biserica românilor, simplă, sărăcăcioasă, e o șură înălțată la statutul de locaș spiritual. Albă și demnă, grandioasă în modestia ei. Îmi dă speranțe, e un semn de viață, iar cărarea e bătută. Nu, satul nu e pustiu.

Întregul cimitir e înconjurat de porumb, un gard de porumb foșnește ușor, a primit ploaia binefăcătoare, se va coace în curând…

Sunt pruni mulți în cimitir. Pipăi câteva prune. Sunt bistrițene albastre. Căzute din cer? Rememorez gustul prunelor din copilărie. Iau o prună în mână. O dezghioc. Dar nu pot s-o duc la gură. Inexplicabil, ceva mă reține…

Pe crucea de piatră sunt săpate cele 157 de nume. Oare în ce ordine? Sper că nu e ordinea din cumplitele liste făcute înainte de 14 septembrie 1940, ziua Înălțării Sfintei Cruci, ziua care precede tradițional începutul anului școlar. „Bună ziua, copii!” „Bună ziua!” „Cutare, clasa I, cutare, clasa a II-a?” „Absent, mort!…” Tot catalogul, o clasă. „Dormiți în pace, copii, dormiți în pace, bucuria reîntâlnirii cu colegii la început de an școlar nu a mai avut loc. „Trăiți în pace, trecători!”…

Un copil de trei săptămâni, o fetiță… O altă fetiță, de cinci ani, fără nume de familie. Ea deschide tristul obituar, încheiat de un bătrân de 81 de ani, probabil cu părul cărunt. De ce și acesta? Ar fi murit, ca toți țăranii, de moarte bună…

Copiii la început, bătrânii la urmă. Un convoi de morți.

Într-un singur mormânt, un sat întreg, o lume retezată.

Mormântul are o poziție înclinată, parcă pământul s-a aplecat sub greutatea morților, nu pentru a crea o ierarhie involuntară, ci pentru a-i legăna și a-i apropia tot mai mult, pentru totdeauna, unii de alții.

Citesc înscrisurile de pe câteva cruci mai noi. Unele amintesc finaluri tragice, drame. Fiecare moarte e o dramă de proporții. Totuși, nu am timp, nu pot să mă gândesc la ele, să le pricep dimensiunile. Toate gândurile îmi sunt îndreptate spre cei de la monumentul comun, uriaș, monumentul unei tragedii colective, monumentul eroilor națiunii române.

Îmi îndrept ochii pe gemulețul clopotniței, în semn de despărțire. Nu observ nici clopotul, nici frânghia. În schimb, văd un hârleț, o sapă, mături, greble. Doamne, ce pașnice unelte!

În Ip, românii trăiesc, respiră, iubesc, nasc copii. Sat – frate de suferință cu Trăznea Sălajului, sălașuri în care a curs sânge… Lumea să nu te uite, așa cum ai fost. Lecția pe care o oferi și care ar trebui învățată, îți oferă șansa vieții. Îți oferă iertare, nu și uitare. Așa e cinstit.

Mi l-am imaginat cu oameni crispați, cu scântei de ură în ochi…

Stau și observ, tăcut.

Sunt oameni pașnici. Trec femei vesele, frumoase… Unele sunt unguroaice, după vorbă. Altele vorovesc românește…

Mă întreb unde au fost în ora fatidică femeile agresorilor, mamele, soțiile, gravidele… Gravidele, da, care așteaptă cu emoție să dea viață, care cunosc durerea universală a facerii, care au auzit, au văzut că se omoară oameni, copii… În casele celor care au apăsat pe trăgaci, s-au aprins oare lumânări? Cum și-au mângâiat ele soții și iubiții care veneau cu mâinile pline de sânge? Iar mamelor, oare, le va fi secat laptele cu care au hrănit copiii ucigașilor?

Unde sunt asasinii, unde sunt instigatorii lor locali? Mai trăiesc?

Nu există crime de acest fel fără criminali, fără martori.

Mi-aș dori să citesc, descris cu creion chimic, coșmarul vreunuia dintre honvezii implicați în tragedia de la Ip, un jurnal înnegrit de vreme. Poate există, nu le cunosc…

În toate tragediile războiului, forța oarbă a ucis viața pașnică, oameni fără arme.

Întreb ceva mai aparte și aflu, de la un bătrân, că niciodată nu s-a depus o coroană de flori cu o panglică tricoloră, roșu-alb-verde.

Plec. Cimitirul rămâne în urmă. Ploaia nu mai are de gând să revină. Și-a făcut datoria. E soare. Iar copacii încep să-și scuture frunzele. Un spectacol policrom, însorit, cald. Îl sorb în ochii larg deschiși.

(Ip, 14 septembrie 1989)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.