Articole

Un câine demn de Oscar

Da, da, o să-mi dați dreptate dacă veți (re)vedea filmul lui Michel Hazanavicius – The Artist. Acum se află și pe Netflix. Scepticismul meu a primit o palmă zdravănă în 2011, când m-am îndrăgostit iremediabil de film. Poze, vertij, propulsări spre premii mari, apoi Oscar… Speram să nu-mi placă, să mă opun valului, să fiu original. Nicio șansă: a fost dragoste la prima vedere. Așa omagiu adus artei a șaptea… mai zic și eu!

Gloria vine după anonimat, apoi pot surveni declinul, mizeria cruntă, depresia, ratarea. Regizorul Hazanavicius n-a cunoscut marele succes până la acest film. Nici actorii Jean Dujardin și Bérénice Bejo. Și deodată… găselnița: un film alb-negru, despre epoca filmelor mute. Hollywood, 1927. George Valentin e marea vedetă a filmelor mute, iar Peppy Miller e doar figurantă. Apare sonorul, roata vieții se învârte implacabil, dinții gloriei se tocesc subit. Valentin cade în uitare, iar Peppy urcă pe firmament. Superbul câine rămâne egal cu sine însuși, în fidelitatea emoționantă. Mulți spun că ar putea primi primul Oscar atribuit unui câine. Adică dresorului.

Nici atunci când suntem departe de platou, vorbele personajelor nu se aud în acest film. Poate că moda filmelor mute era și un… modus vivendi? Apariția sonorului demolează ierarhii. Progresul poate fi și dăunător, nu? Sonorul instaurează verbiajul, care e apanajul literaturii. Sonorul adesea pleonastic se îndepărtează de filmul-film, unde imaginea era primordială (doar câteva vorbe, cuprinse într-un chenar sintetic). Oare literatura e amenințată de progresul tehnic? Cartea electronică nu e tot literatură?

Nu e ușor să faci un film alb-negru în ritm de film mut, unde mimica e la loc de cinste. Intuim pe undeva blânda fantomă sacră a lui Chaplin. Decor fără cusur, reconstituire fidelă, muzică adecvată… absolut impecabil! Ca să nu mai vorbim de gustul pentru happy-end, atât de omenesc, dezirabil. Plus speranța că după cenușă poate urma renașterea totală, ca să fie un catharsis sănătos, inteligent, tonic. Un film care… evită literatura, regăsindu-și uitatele meandre. Poate că Hazanavicius n-a intuit furtuna succesului fulminant. Numai că marile opere nu vin prin ușa din față, ci apar umile pe porți lăturalnice, acceptând până la urmă veșmântul peren al valorii.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.