O tânără doamnă plutind pe valuri de alb și de negru, așa o arată învelișul sonor al numelui ei pe Andrea H. Hedeș, după felul cum a distribuit Rimbaud culorile vocalelor: „A negru, E alb…” Adică tocmai o persoană care se simte în largul său în lumea textului literar. Autoarea culegerii de eseuri Cei care dansează, Editura Neuma, Apahida, 2022, a semnat până acum cărți în mai multe genuri literare: poezie, proză scurtă, roman, povești, critică literară. Noul volum cuprinde pagini de eseu și publicistică literară, publicate între anii 2017-2021 în revistele „Neuma”, „România literară” și „Steaua”. Titlul sub care sunt reunite cele 30 de eseuri reprezintă începutul unui enunț din Nietzsche, așezat drept motto al cărții: „Cei care dansează sunt considerați nebuni de cei care nu aud muzica.” Un titlu textualist, la care s-a putut ajunge prin operații livrești. Dar cine sunt cu adevărat cei care dansează?: „De la începuturile sale, scrisul, cititul, cultura au fost rezervate unui grup privilegiat. De la tableta de lut la papirus și la manuscrisele medievale, cuvântul scris a fost menit celor puțini.” (Cei care dansează, p. 100). Acum aproximăm și răspunsul: aceia dintre noi care se înscriu în orbita cărții tipărite. Celălalt răspuns, privitor la identitatea celor care „nu aud muzica”, vine de la sine. Exploatând plajele semantice după parcurgerea câtorva zeci de pagini, considerăm că universul scriitorului reprezintă principala temă a volumului. Pentru stabilirea ei e suficientă o listă de termeni cu o oarecare recurență: talent, cititor, munca scrisului, relația artist-public, succes, statutul de scriitor, generație, revistă de cultură, educație estetică, moralitatea scriitorului, carte „pe hârtie sau stocată electronic”, lectură, traducere, bibliotecă, librărie etc.
Apreciem ca generos și culant față de cititor gestul autoarei de a explica pe larg titlul revistei și numele omonim al editurii pe care le-a fondat și le conduce, însă care, prin stranietate sonoră, ar putea stârni nedumeriri: „NEUMA este un semn de notație muzicală fără portativ, compus din puncte și virgule, folosit în Evul Mediu pentru cântarea liturgică. Astăzi, NEUMA este utilizată doar în cântările bizantină și gregoriană, în special în comunitățile monastice. Dincolo de această semnificație, care deja o singularizează, o frumoasă poveste spune că NEUMA ar fi la origini un protosemn care, în funcție de nevoia cititorului, semnifica: gest scenic în teatru, sunet în muzică, cifră în matematică. Această generozitate și această disponibilitate de dialog cu celălalt, până la transformare, pentru a împlini nevoia interpretului său, fără a se pierde pe sine, dimpotrivă, îmbogățindu-se, a făcut ca NEUMA să fie cel mai potrivit nume pentru Editură și pentru Revistă.” (Începem!, pp. 7-8). Și, pentru a consolida temeinicia alegerii sale, Andrea H. Hedeș revine la șase ani de existență ai editurii și trei ai revistei, cu nuanțări și mai probante: „M-a fascinat această vârstă de aur în care semnele nu erau încă diferențiate și unul reunea în el atâtea posibilități. ideea aceasta de symbolon, de a aduce împreună lumi posibile, care înfloresc la atingerea unui gând, această simbioză între posibilitate, creație în stare latentă și concretizare prin participare, prin chemarea la viață a uneia dintre posibilități, m-a cucerit. / … /… neuma este o celebrare a talentului manifestat în toate formele sale.” (Dacă într-o noapte de iarnă un cititor, pp. 123-124).
Într-un grup de trei eseuri consecutive găsim și subiecte complementare. Astfel, textul cu titlul 100 Reloaded e construit în jurul unei întrebări: „Cine se gândește, măcar o clipă, la munca unui scriitor?”. Răspunsurile, căci sunt mai multe, vin să dea contur, ca într-un sistem de oglinzi paralele, unei fiziologii literare, plină de umbre, înaintând pe o cale îngreunată de praguri și meandre. Un profil, altfel dinamic, de scriitor, adesea strivit de contexte, însă uneori capabil să renască din propria cenușă. În Măcar scriitor descoperim un eseu pe o temă delicată, cea a talentului literar. Demonstrația critică se sprijină pe o interpretare aplicată a unui grup statuar al lui Michelangelo. Alături de ingeniozitatea analitică, încape o inserție de moralism religios: „Talentul, acest dar inefabil, nu este niciodată de ajuns. Dacă nu este dublat de perseverența de a atinge Everestul, de a purta acea luptă de eliberare din carcera diferitelor forme de constrângere, așa cum ne-o arată Sclavii lui Michelangelo, talentul rămâne talantul îngropat, ascuns, care nu a folosit la nimic. Neprețuit și inefabil, nu poate fi tranzacționat, schimbat, lăsat moștenire așa cum nu poate fi nici mimat, din fericire… E responsabilitatea posesorului său.” (p. 20). Urmând o logică a scrisului îngrijorat-responsabil, următorul titlu e Unde ne sunt cititorii? Această interogație, care își scoate capul din aproape toate paginile cărții, va rămâne pur retorică. Pentru că răspuns nici nu există, câtă vreme foruri și structuri sociale, în a căror gestiune se află această problemă, de la școală la bibliotecă și de la bugetul familiei, la feluritele anturaje, mai degrabă descurajează în cor inițiativa lecturii: „De aceea este greu să mai găsim cititori. E greu să ajungem la ei. Ei sunt excepțiile, cei scăpați cumva de mecanismul de uniformizare. Ei devin, paradoxal, marginali într-un nou sistem care sub promisiuni utopice nu face decât să niveleze, să uniformizeze.” (p. 26).
Diversitatea, nu doar tematică, ci chiar stilistică e o realitate palpabilă. Însemnarea călătoriei spre Est este un reportaj al participării autoarei la „Săptămâna internațională a Poeziei” de la Chengdu, China (2017), eveniment care s-a repetat în anii următori. Îi succedă acestuia un text, Oglindă, oglinjoară, de un moralism superior, alimentat și de percepte biblice. Cu atât mai comprehensiv, cu cât se referă la „prostia celor culți”. Însă tema lecturii e privilegiată sub condeiul unui eseist ca Andrea H. Hedeș. Actul în sine al acestui tip de contact cu cartea e definit, în Un alt fel de curs de miracole, pe baza celor mai fertile direcții ale criticii și teoriei literare. „Zăbava” aceasta e întoarsă pe toate fețele, scuturată ca o piesă vestimentară din tezaurul familiei, când o pui la uscat și cad din ea grăunțe de piatră rară: „Este încurajator să constatăm că, în momentul confruntării cu golul, omul citește.” (p. 55). Și cu atât mai mult te convingi că actul lecturii e magic, cu cât vezi că mărgelele ce-ți cad din buzunarul întors cu gura în jos, la lumină, au reflecții ontologice: „Lectura scoate ființa din nimic, asigurând-o că există și că existența sa e purtătoare de sens.” (p. 56). Adusă în contemporaneitate, ideea lecturii poate deveni un factor de ameliorare a omului postmodern, de tăria unei religii: „Intensitatea cu care îl scoate în afara timpului profan și îl apropie, involuntar, inconștient, de profunzimea propriei ființe, acel loc pe care omul postmodern nu îl vizitează prea mult, îl apropie și de carte și de menirea înaltă pe care o poartă aceasta.” (p. 56). Și nu vom părăsi acest eseu înainte să subliniem una dintre propozițiile cele mai chibzuite de aici: „Moartea în carte e o formă de nemurire.” (pp. 58-59).
Există o serie de eseuri în care autoarea strecoară inserții de sociologia literaturii și chiar de antropologie culturală. Unul dintre acestea, Realități prozaice, surprinde convorbirile generate de schimbările bruște din era internetului, resimțite cel mai dureros în destinul cărții. Altul, Arbori și reviste, de altfel un editorial de tip canonic, exprimă clar poziția unei publicații într-o problemă de interes național: rolul revistelor și al cronicii de întâmpinare în viața literară: „Rolul revistei literare și al avanpostului său, critica de întâmpinare, poate fi asemănat cu acela al anticorpilor, apărând organismul literar de confuzii și iluzii.” (p. 70). Cum am mai lăsat să se înțeleagă, Andrea H. Hedeș nu uită că e scriitor nici când face publicistică; stilistic, ea prețuiește metafora critică, iar un exemplu relevant e acea „oră albastră” prin care încadrează un moment fast în dezvoltarea unei literaturi. În Divinități periferice ea creionează un profil al scriitorului dintr-o triplă perspectivă: a succesului de public, a succesului de casă și a succesului la critici. Ceea ce rezultă nu e nici pe departe portretul unei entități împlinite, ci al unei divinități degradante, periferice. Sociologic, Andrea H. Hedeș are dreptate. Revenind la Cei care dansează, eseul eponim, dăm peste un paradox ce caracterizează epoca actuală, greu de înțeles, dar și mai greu de acceptat: „… deși ne aflăm în perioada cu cei mai mulți oameni care știu să citească, cititorii sunt tot mai puțini.” (p. 100).
Despre locul și soarta scriitorului și, implicit, ale literaturii în pandemie, a curs foarte multă cerneală. Andrea H. Hedeș, făcând trimitere chiar la emoția pe care o poate transmite arta cuvântului cu mijloacele tehnice actuale, concluzionează că „totul va fi bine.” Iar în Noile Alexandrii, analizează câteva cazuri de mutilare a culturii sub presiunea socială. Din nou, în sprijinul eseistului vin sociologia și antropologia culturală. Un dens eseu al cărții este Triunghiul, spirala și covorul zburător. Vorbindu-se despre o aproape obsedantă schimbare de paradigmă, mai întâi în societate, apoi, subsecvent, și în arte, concluzia este totuși optimistă: „În această lume schimbătoare, adică supusă evoluției, indiferent de arcul de spirală pe care s-ar situa, literatura are două constante: triunghiul și spirala. Triunghiul este reprezentat de triada: scriitor, carte, cititor. Spirala este evoluția în care literatura, la fel ca umanitatea, este antrenată. Indiferent de momentul în timp și indiferent de turbulențele și lipsa de orizont, aceste două constante sunt factori de echilibru și de predictibilitate. Ele deschid și un orizont de speranță: povestea este o nevoie a omului, dintotdeauna și pentru totdeauna. Nimic nu se pierde, totul se transformă. Chiar ajunsă la un punct atât de jos în orizontul de interes, după cum e cazul azi, literatura va rămâne, reinventându-se, alături de ființa umană.” (p. 168). Există în paginile volumului un loc unde se fac și subtile observații lingvistice, privind diferența dintre „cuvânt” și „vorbă”. Pentru a sublinia ce le desparte, se face apel la paremiologie: „om de cuvânt”, „pe cuvânt”, „cuvânt greu de spus”, „cuvânt de onoare”, „în toată puterea cuvântului”, „a da cuvântul”, „a binecuvânta”. De cealaltă parte vorba: e lungă, zboară, umblă, se-ntinde, se pierde, e sărăcia omului. Concluzia e cea pe care se sprijină cartea întreagă: „Cuvântul este prețios, și el este cel din care se ridică textul literar.”
+ There are no comments
Add yours