Articole

Trenul și hăul*

Miercuri, 25 martie 2020

În sfârșit, am reușit să mă așez în fața laptopului! Spre deosebire de Marquez, fie-mi iertată comparația, eu nu pot scrie dimineața. În general, tot ce-am „însăilat” în cărțile mele s-a întâmplat în partea a doua a zilei, începând de pe la orele trei-patru ale după-amiezii și până pe la miezul nopții. Doar cartea despre viața lui Vastag, apărută în 1994, am scris-o în zece nopți, după ce mă documentasem serios și am rescris-o în alte zece. Eram mai tânăr și cu alt ritm de viață… Ca să nu mai vorbesc de faptul că am mai „sacrificat” alte zece nopți să scriu un scenariu de film după ea, la cerința marelui regizor Mircea Veroiu, la care ajunsese cartea, total întâmplător! Însă timpul nu a mai avut răbdare și Veroiu a plecat într-o lume mai bună exact înainte de probele pentru actorul principal…

Și, iată, cum am început eu însemnările de azi, pe negândite, cu o „paranteză”. Voi continua cu… alta! Poate că azi m-am „urnit” mai greu cu scrisul pentru că am dormit foarte rău azi-noapte!

Visul a urmat imediat cum am pus capul pe pernă. În general, nu prea țin minte visele și nici nu le dau mare importanță, căutându-le semnificațiile. Însă acesta m-a făcut să mă trezesc brusc și să nu mai dorm, iar, o perioadă, pentru că îl aveam prea clar în minte! Pe scurt, se făcea că eram într-un tren care înainta în noapte cu niște vagoane vechi de călători, cu scaune de-o parte și de alta a culoarului. Eram cu fiica mea și, la un moment dat, trebuia să coborâm. Am luat-o pe culoar, fiecare având bagaje grele în mâini. Doar că ușa pe unde trebuia să ieșim din trenul care se tot hurducăia se afla la capătul acestuia, așa că, tot mergeam, cu greutate, trecând din vagon în vagon. Când am ajuns la o nouă îmbinare a vagoanelor, am constatat că „grătarul” dintre ele aproape că nu mai exista și că era mâncat de rugină. Mai rămăsese doar o mică porțiune pe lângă marginea din stânga. Am și acum imaginea foarte clară în cap! Trebuia cu orice preț să mergem mai departe… Eu am reușit, cu o imensă frică, să mă strecor, cu bagaje cu tot, pe strâmta tablă ruginită, cu marginile rămase „franjuri” de când se rupsese bucata mare dintre cele două vagoane. Urma acum Irina… O tot îndemnam să-și învingă teama. I-am întins o mână, pentru că ezita… Tremuram din tot corpul… Mi-a luat mâna, deasupra hăului dintre vagoanele care se mișcau într-o parte și-n alta… Mi-era frică să nu se ducă în gol! I-am strigat: „Hai, treci, te țin eu!” Și, în acel moment, din fericire… m-am trezit! Tensiunea devenise insuportabilă…

E clar, totul e din cauza gândurilor cenușii din această perioadă… Aseară, între două reprize de scris, am purtat o discuție telefonică mai lungă cu Irina. Plângea în urma anunțului făcut de autorități că vor înăspri și mai tare restricțiile de circulație, consemnându-ne, practic, la domiciliu. I-am explicat, încă o dată, că așa este normal să se procedeze și că e vorba doar de o perioadă în care toată (!) lumea trebuie să se supună rigorilor acestor vremuri nefaste. Ea, ca jucătoare profesionistă de tenis, care depinde de antrenamentele de specialitate și cele fizice, îi vine foarte greu să se „încorseteze” în spațiul restrâns al unei locuințe în care să încerce să se miște, zilnic, cât de cât… Asta întâmplându-se, repet, în cea mai bună perioadă a carierei sale, când, rămânând sănătoasă, eram convins că își ia zborul către înălțimi… Apoi, din cauza interdicțiilor, nu era decisă în ce apartament să se „blocheze”, la noi, cel tradițional, al copilăriei și adolescenței, sau în al prietenului… Sfătuită telefonic și de mine și de maică-sa, care se afla lângă ea și o pregătea cu bagaje și hrană ca și când ar fi plecat în… armată, a ales a doua variantă, făcându-și griji imense, în stilul ei caracteristic, referitoare la cum și când se mai întoarce la camera ei. Am tot căutat să o liniștesc, dar când am închis telefonul nelămuririle persistau, și pentru ea, și pentru mine, pentru că viitorul e într-o ceață densă… Iar când o aud sau o văd că plânge, cade cerul pe mine! De când a apărut pe lume reprezintă pentru mine mai mult decât aerul pe care-l respir. Am căutat să-i fiu alături în tot ceea ce a întreprins, mai ales pe drumul spinos al tenisului, așa cum am reflectat în cartea „Tenis – sportul inventat de diavol”. Cred că nu cafeaua a fost de vină pentru somnul tulbure, ci toate gândurile și regretele legate de această perioadă a existenței sale… De aici și visul relatat al cărui mesaj era mai mult decât clar: eu, care i-am fost atât de aproape în toate drumurile prin lumea asta, întinzându-i de fiecare dată o mână fermă, trebuie să o ajut și acum să treacă peste „hăul” căscat în viața noastră de acest virus nenorocit! Dar, cum?!? Am crezut că numai în dragoste nu pot s-o ajut! Iată că a mai apărut o situație imposibilă. (…)

Aici la țară am sosit duminică seara. În casa aceasta pe care o avem de mai bine de 20 de ani, nu am scris, până acum, niciodată. Am cumpărat „căsuța”, cum îmi place mie să-i spun, cu un teren foarte mare, cu vie și pomi fructiferi, în satul unde m-am născut, Scorțoasa, județul Buzău. La oraș am ajuns când aveam trei ani, iar un apartament au primit ai mei când eu eram, deja, în primul an de liceu. Una din camerele casei de la țară am amenajat-o exact cum a fost cea a adolescenței și tinereții mele buzoiene, pentru a-mi păstra un anumit confort interior. De fiecare dată când am sosit aici, pentru două-trei zile maxim, am citit fie cărți, fie reviste, fie ziare pe care nu aveam timp să le parcurg la București, depozitându-le pe masă sau pe un scaun din cameră. Pentru a-mi face loc să scriu, a trebuit să iau totul la mână, renunțând, cu anumite regrete, la majoritatea tipăriturilor. Unele, însă, mi-au atras atenția, datorită unor articole demne de luat în seamă.

Cum ar fi cel semnat de romancierul Constantin Stan, când a împlinit 59 de ani, în „Jurnalul Național” din data de 27 iulie 2020, sub titlul, foarte actual și acum: „Văd doar salvări pe cont propriu…”

Era perioada în care încă mai apăreau ziare tipărite în România, în formate generoase, dar un anumit personaj, prezent în poza de pe prima pagină, a avut grijă să pună capăt acestei situații…

O să ziceți, stai mă, ce-i cu înverșunarea asta? Ai mai dezgropat și morții… politici! Păi, fraților, încerc eu să vă răspund: p-ăștia nu trebuie să-i uităm și să-i iertăm nici în gaură de șarpe, la cât au devalizat țara asta. Și tot ei „vor râde la soare” când lumea va ieși sfârșită din „timpul coronavirusului”… Atunci când mulți se vor târî, încercând să-și găsească, din nou, un job, când mulți se vor întreba cu ce-au greșit ei în viața asta de merită să ajungă într-o sărăcie lucie, când mulți se vor întreba ce vor pune pe masă, mâine, copiilor, „prăduitorii” celor trei decenii de democrație strâmbă în România, apărați cu cerbicie de cei cu pensii speciale (păi, de ce credeți că s-au inventat aceste „stimulente”), vor aglomera din nou plajele exclusiviste ale lumii, alături de alții ca ei, pentru că hiene sunt peste tot, cu marea grijă să nu se amestece cu… lihniții! Adică prăpastia se va adânci îngrozitor între cei care au prea mult și cei care vor avea… tot mai puțin! Credeți-mă, nu vorbesc din „cărțile luptei de clasă”! Urăsc din rărunchi comunismul! Dar realitatea „post-virus” se anunță cruntă cu mulți dintre noi, muritorii de rând… Ce bine ar fi să mă înșel și să recunosc că am fost, în aceste aprecieri, „un dobitoc”, vorba lui Tudor Postelnicu, că tot am adus vorba de comuniști…

Mă uit în jurul meu, aici, la țară… În fiecare dimineață, vine s-o ajute un pic pe bătrâna mea mamă o femeie din sat, Cristina, care trăiește într-o casă care stă să cadă, alături de soț și trei fetițe. E foarte harnică și e dornică să câștige un ban cu care să-și hrănească zilnic copiii. Cu ce mai crește pe lângă casă, de-abia se ajunge de azi, pe mâine… Ieri a trecut pe la noi, pentru cinci minute, Norocel, vărul meu primar. E șofer pe autobuz la Buzău. Mătușă-mea locuiește un kilometru mai la deal… Norocel vine săptămânal să-i aducă cele trebuincioase traiului… Strictul necesar!

După ce i-a murit soția anul trecut, vărul meu trebuie să-și întrețină singur fiica, studentă la ASE în anul I… și cheltuielile nu-s mici deloc, iar grijile lui sunt că, în această perioadă, când oamenii trebuie să stea în case, circulația autobuzelor s-a restrâns și, s-ar putea, ca mulți șoferi să devină… șomeri! Și atunci, o femeie în vârstă dintr-un sat de munte s-ar putea să nu mai aibă strictul necesar, iar o tânără studentă să aibă mari dificultăți cu continuarea studiilor…

Sunt și situații mult mai grave, nu credeți? Ele aparțin de „România-reală”, care nu e cea închipuită de televiziuni sau de radiourile animatoarelor pițigăiate.

Emisiuni de glumițe, în care totul e roz, iar noi foarte veseli… În permanență! Ori, credeți-mă, nu-i chiar așa! „România reală” este și a mea și, sunt convins, și a ta, cititorule! Pentru că „prăduitorii” nu citesc cărți și, deci, nici pe aceasta… Ei se pot lăuda cu „România furată”.

Operă inestimabilă! Nescrisă…

Apropo de scris! Am obosit, după șapte ore de… tastat! Mâine e o altă zi. Ca să respect indicațiile lui Hemingway, îmi propun să încep cu o știre aflată în radiojurnalul de la ora 22!

Dar, până atunci, țineți-mi pumnii să adorm repede…  

*Fragment din „Naiv, nervos, năuc în izolare – jurnalul primelor două săptămâni de lockdown”, carte în curs de apariție.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.