Articole

Trei poeţi Junimea

Editura Junimea are un proiect sustenabil, prin care poeţii sunt aduşi în faţa cititorilor în colecţii precum „Cuvinte migratoare”, „Atrium” sau „Exit”, având drept coordonatori pe scriitorul Lucian Vasiliu, director al editurii şi al revistei „Scriptor”, Ioan Holban, Simona Modreanu, Tudorel Hatmanu, Mircea Radu Iacoban, Ioan Răducea, Frăguţa Zaharia. Prezenţa cărţilor în librării, dar şi la târgurile de carte intermediază legătura cu publicul iubitor de poezie.

Am ales câte un nume din cele trei colecţii pentru a face câteva însemnări pe marginea poeziilor. Din colecţia „Cuvinte migratoare”, l-am ales pe Alexandru Dumitru, cu volumul „Dulcele hazard”. Absolvent al Academiei de Poliţie, dar şi al Facultăţii de Drept, cu specializare în ştiinţe penale, Alexandru Dumitru s-a apropiat şi de latura culturală, prin fondarea Fundaţiei Naţionale „George Călinescu” din Oneşti, iar scrisul a fost ca un refugiu din această lume, uneori tulbure, a Dreptului. Primeşte premiul pentru poezie al Filialei Bacău a Uniunii Scriitorilor cu volumul „Univers Apolinic”, în 2012, iar de aici drumul său pare să se schimbe, prin luarea altor distincţii cu volumele următoare.

Ofiţerul de poliţie se adăposteşte în atelierul de creaţie, lăsând în urmă sau adeseori inspirându-se din trăirile zilnice pentru a le aşeza în poezie: „şi iată cum pictez pereţii cerului/ miresmele susţin tăcerea, ai răbdare/ aura mea, fereşte-te de cel duşmănos/ de nectarul refuzat de albine/ de cel cu ochiul pierdut în descântec”.

Despre autor, Ioan Holban declară: „căutând mereu «fildeșul rațiunii», inventează poemul-rebus în care poezia izbândește mai cu seamă în cheia sa neoromantică”. Sacralitatea cuvântului este conştientizată şi de Alexandru Dumitru, care spune în versuri: „fii lămurit de cuvintele în care/ el, prevestitorul, crede locuind între astre”. „Poezia lui n-are nici o legătură cu moda poetică de azi, dar nu este demodat… deși foarte puțin cunoscut refuză să facă din fiecare poem un discurs «solemn sau clovnesc, ca atâția alți autori»”, declară Alex Ştefănescu.

Întâlnim o poezie a calmului, în care cuvintele se înşiră una după alta, chiar şi în vremurile primejdioase: „se pot odihni gândurile/ sub ţepuşe rebele”. Versurile sunt ca o oglindă a poetului: „eu ştiu cine a inventat/ biciul absenţei de dragul/ unor idei printre cuvinte/ rugăciunile mele scot sunete fabuloase/ ecoul la memorie”.

Ca o pasăre renăscută din cenuşă este, de fiecare dată, cel care lucrează cu cuvintele, pe care le aşază mai apoi în versuri: „se ascund remuşcările îndărătul meu/ zilele răscolesc şi mă reinventează”.

Poezia aceasta ne vorbeşte de rugăciuni pe calea iubirii, sufletul odihnindu-se la răspântii, poetul desenând lacrimile, conştient fiind de destinul său: „Doamne, mă încumet la nemurire/ pe cer va răsări şi steaua mea”.

La polul opus faţă de munca zilnică în structurile justiţiei, poetul vorbeşte despre iertarea păcătosului: „cel vinovat cere mântuire/ vrea să nu mai greşească”, crezând în oamenii buni ce au „mirul armură pe frunte”. Poezia aceasta vorbeşte despre rădăcinile noastre bine ancorate în pământ, despre structurile sufleteşti şi umane: „cuvintele îşi caută mereu sensul/ spre edificarea de idei în minte/ în gând”.

Un poet ce merită a fi urmărit. Fiecare mergem spre alte lumi cu faptele noastre, iar poetul este cel care aşază, poate cel mai frumos, trăirile noastre în versuri, spunându-ne: „fii înţelept şi recunoaşte/ hazardul e poate mânia lui Dumnezeu/ te aruncă în lume împovărat/ ori despovărat/ însă cu siguranţă răspunzi mai devreme/ ori mai târziu/ pentru faptele tale”.

În colecţia „Exit” îl întâlnim pe Mircea Măluţ cu volumul „Topografiile umbrei”, mare parte a poeziilor de aici fiind cuprinse, în trecut, şi în alte volume. Despre autorul ce are bucuria de a lucra în domeniul cărţilor, la Biblioteca Judeţeană Bistriţa-Năsăud, Gheorghe Grigurcu spune că este „un meditativ dens, a cărui formaţie de matematician îi determină ţinuta de-o eleganţă tenebroasă”.

La rândul lui, Viorel Mureşan ne spune că ne întâlnim, în cartea lui Mircea Măluţ, cu „pagini de o intensă frumuseţe poetică” ce „apar la tot pasul”. Pe numele din buletin Marcel Seserman, Mircea Măluţ a fost, de-a lungul vremii, profesor, bibliotecar, subprefect și consilier ministerial. Este editor și ziarist, autor de poezie, critică literară, scenarii de film și auxiliare de matematică şi este coordonatorul mai multor proiecte culturale, din țară și străinătate.

Cartea este structurată în trei părţi, prima dintre ele fiind „Fragmente din monografiile oficiale ale imperiului”, în care se începe printr-o prefaţă, de această dată una în versuri, în care se vorbeşte despre destinul nostru: „aşa ne-a fost dat nouă/ să ne naştem între două căderi/ aflaţi totdeauna în dosarele călăilor/ victimele necesare echilibrului”.

Poetul, ca un scrib, relatează în versul alb structurile omului, care de multe ori se află singur, învins de sistemele lumii, privind cu neputinţă spre izvoarele vieţii într-o rugăciune a singurătăţii: „cosând răni pe faţa nevăzută a lucrurilor, vânat de cuvinte triste/ el, cu dărâmăturile lui cu evadări/ vesele orbiri”. Un cântec din spatele portativului îi este viaţa în care trecem întotdeauna peste „două praguri, două răni”. Neputinţa este atât de mare încât cuvintele, cele de la Dumnezeu, făurite odată cu lumea, sunt în primejdie: „aici, în valea albastră/ vin cuvintele să moară/ lăsând în urmă trene lungi de semne”. Odată cu dispariţia comunicării dintre noi, când vom jeli la mormântul cuvintelor, lumea va apune. Poezia lui Mircea Măluţ este una a naşterii umbrei din umbră, a permanentei stări de veghe, a saltului între două goluri, a urletului cu braţe lungi şi, totuşi, a speranţei că o sămânţă de lumină va prinde rădăcini.

Partea a doua a cărţii, „Fragmente din monografiile apocrife ale imperiului” este parcă o oglindă a primei părţi, începând cu o prefaţă, numărătoarea începând de la zero, răsăriturile indiscrete arătându-şi primele raze în visurile cu aripi negre: „şi prăpastia şi-a născut prunc/ şi o nuntă de goluri/ parcă înfloreşte între mâinile lui/ nimeni nu l-a întrebat de ce-i tatuat cu întuneric”. Mereu „prezent în ziua căderii”, poetul are forţa, prin intermediul versurilor, să deseneze o geografie a unor spaţii care sfidează marginile imperiului.

Partea a treia, „Colofon”, vorbeşte despre topografiile umbrei în care păsările fulgerate pe cer îşi urmează destinul spre alte lumi, la căpătâiul religiilor, iar profetul stă la aceeaşi masă cu renegatul, citind din Cartea Sfântă care „sângerează toate teoremele”.

Din colecţia „Atrium” o amintim pe Florina Zaharia cu volumul „#Plânsul”. „Un volum consistent, generos în subiecte și trimiteri, în meditații și în imagini, împărțit în trei secțiuni. Hashtagul – semnul «#» – are o carieră lungă în lumea de azi. De la programarea software, la simbol al unor mișcări civice, la, iată, simbol folosit în poezie. E interesant și plin de semnificații. În lumea rețelelor sociale, el este un agregator de subiecte. Dai click pe cuvântul care are «#» în față și vezi tot ceea ce s-a scris pe același subiect”, după cum spune Andrei Velea.

Cu un master în teoria şi practica textului, primind premiul Uniunii Scriitorilor Filiala Iaşi pentru debut cu volumul „Goală pe străzi”, obişnuindu-ne cu prezentarea volumelor drept cărţi-obiect (de văzut colaborarea cu artistul vizual Francisc Chiuariu), Florina Zaharia coordonează o serie de proiecte frumoase ale Centrului Cultural Dunărea de Jos, printre care şi revista Dunărea de Jos.

Volumul, ce cuprinde 50 de poeme de dragoste, are o prefaţă semnată de Ioan Holban, în care ne spune că discursul poetei „e un exerciţiu stilistic, o provocare care fixând chenarul unei comunicări de dincolo de codurile canonice trimite cititorul să caute codul secret al intimităţii ce se exprimă în fragmente de jurnal, configuraţia şi simbolistica ascunse, cunoscute doar de cei doi autori şi destinatari interni ai textului, urmărindu-i la locurile lor de întâlnire. Florina Zaharia dă măsura exactă a valorii scrisului său”.

În trei capitole, cartea surprinde prin suprapunerea unor spaţii existenţiale: „Nu-i așa că povestea asta este/ ca un fragment dintr-un jurnal,/ un fragment foarte scurt,/ uitat de un străin, într-un tren?”. Predomină o linişte în care poetul îşi poate contura propria creaţie: „pe foile de pergament”. Ce frumos îşi exprimă trăirile prin cuvinte poeta ce pare a-şi găsi obârşiile în alte lumi: „am văzut/ cum îți adunai suprafețele ochilor/ degetele/ genunchii/ și pielea ta cea mai albă/ cea mai rănită/ am văzut cum ai deschis ochii/ cu ei încă închiși”. Într-o lume în care sfârşiturile par a fi începuturi, iubirea este cea care răzbeşte: „am început să-ți trimit răsărituri/ și ceață/ și un Pierre care putea să îți spună/ ceea ce nu îți puteam eu spune”, zice scribul cuvintelor, în care descoperim şi o parte din poeta însăşi: „de scris te ocupi/ atunci când te întorci la tine,/ când cobori atât de mult în tine/ încât nu-ți mai vezi pielea la suprafață./ abia acolo, în adânc,/ în cel mai adânc adânc,/ vei găsi lumina definitivă./ subteranele, ah, subteranele/ cât nămol și câtă spaimă!”.

„Florina Zaharia se descurcă foarte bine și pe spații mai largi, acolo unde respirația e mai amplă și metaforele parcă mai eliberate de strânsoarea esențializării”, scrie într-o cronică Andrei Velea. Cartea vorbeşte şi despre regenerarea sufletului prin intermediul poeziei: „dimineața, devreme,/ când nu mă aștepți,/ vin să te iau la plimbare,/ și,/ sub cel mai mare copac,/ de pe strada cu tei înfloriți,/ cel mai frumos înfrunzit,/ îți desfac sternul și cele trei coaste,/ le învelesc în hârtie de pergament,/ și le țin în buzunar,/ ca să le fie cald”.

Răzvan Voncu spune despre poetă că „orchestrează în #plânsul o mică simfonie a dedublării și a refugiului”.

Nebănuite sunt căile dragostei, la fel cum sunt şi cele ale liricii: „pot să scriu un text de dragoste/ în care să nu scriu nimic despre dragoste”.

Poezia Florinei Zaharia este despre povestea aripilor larg deschise, despre mierea de albine şi gândurile structurate pe hârtie: „Vreau să văd cuvintele/ îmi place cum alunecă peniţa stiloului/ pe coala albă”. Silabele devin siluete ale poetei, iar scrisul „căruia i-au dispărut mâinile/ şi încă se şterge la ochi” este „singura salvare” pentru a reintroduce în lume poetul, care reîncepe să respire; cuvintele sunt cele care odată ce au poposit pe pământ, trimise în grădina raiului de către Dumnezeu, au fost binecuvântate prin harpa psalmiştilor, iar mai apoi prin cea a poeţilor. Sunt multe legende ce vorbesc despre frumuseţea poeziei în viaţa noastră.

Pentru o mai bună cunoaştere a poeziei actuale, vă recomandăm colecţiile Editurii Junimea.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *