Articole

„Tradiția cere să fie respectată”

(continuare din nr. 202/noiembrie 2021

al revistei Caiete Silvane)

 

„Vezi-ți de treabă! Petrecere frumoasă!” veni răspunsul de la una dintre mese.

„Salut, Emil!” îi dă replica protagonistul scenei, identificându-l pe expeditorul urării.

În acest timp, ospătarul, a cărui mimică ilustrează profesionalismul și simțul umorului, așază în fața fiecăruia câte un pahar cu picior scurt și marginea ușor răsfrântă, până pe la jumătatea căruia barmanița turnase lichidul rubiniu. „Jamaica, ultima rezervă, domnilor!” rostește cu inflexiuni ceremoniale. „Pentru tânărul domn, o cupă de fetească de Recaș; Jidvei nu mai avem, dar vom lua măsuri pentru viitor să nu lipsească din vinoteca noastră acest sortiment!” Așază în fața lui Pavel un pahar bombat, cu picior mai înalt, având capacitatea de circa două sute de mililitri, în care băutura de un galben crom ocupă o jumătate.

„Stai așa! Cum, adică, ultima rezervă?! Vrei să înțelegem că n-o să mai aveți rom Jamaica?” se alarmează Vasile. Patru priviri – țintă spre ospătar.

„Cam așa ceva. Nu se mai găsește în comerț. S-a întrerupt relația cu firma furnizoare. Avem, însă, celebrul Rum cubanez, din care vă vom putea servi cu mare plăcere!”

Mihai ridică antebrațul cu palma orientată spre combatanți: „Vasile, prieteni, simt că putem emite tot soiul de reacții iraționale, discriminatorii. Să ne bucurăm de prezent!” Către ospătar: „Adu, rogu-te, halbele!”

Acesta face stânga-mprejur și din doi pași ajunge la bar, „acumaaa!”, înșfacă tava cu halbe, pregătită până atunci de către colega sa, și pornește într-un scurt slalom printre mesele din local, spre hazul tuturor, se oprește în spatele scaunului rămas liber, „îmi permiteți?!”, așază tava pe masă, apoi distribuie cu dezinvoltură ostentativ teatrală halbele în fața fiecăruia dintre ei: „Poftă bună, stimați clienți!” Se retrage învârtind tava goală pe vârful degetului arătător, spre hazul și aplauzele tuturor celor din local; se întoarce spre ei și se înclină răsucindu-se imediat pe tocul pantofului din piciorul stâng, apoi dispare în dosul ușii de la intrarea spre bucătărie.

Vasile se ridică ținând paharul în mână. Către Mihai: „Domnule inginer Botiș, ne bucurăm să fim iar împreună. Respectăm în felul acesta tradiția, împreună cu… întemeietorul acestui frumos și plăcut obicei în… micul nostru grup de… prieteni. Vivat!” Se ridicară și ceilalți, inclusiv cel căruia îi era adresată închinarea. Ciocnesc paharele, beau jumătate din conținut și, sincronizându-și atent gestul, toarnă cealaltă jumătate fiecare în halba cu bere din fața sa. Apucă apoi toarta halbei, o duc la gură și iau o înghițitură mare. Pavel se alătură celei de-a doua mișcări și soarbe o înghițitură mare din cupa sa.

„Meștere, am rămas cuplat pe observația făcută lui Sandu, în legătură cu salutul. Adică, m-am blocat. Nu ne-ai dat vreodată un semn că, în afară de suedeză, cunoști și alte limbi. Iartă-mă, sunt curios, pur și simplu curios: Câte limbi cunoști matale?” intervine Gelu, mai în glumă, mai în serios. De exemplu, cum spun suedezii bună dimineața?”, adaugă făcând trimitere la stagiul scandinav al lui Mihai.

„Suedezii? A, da! Ei spun dimineața God morgon, și peste zi – Hej, așa cum americanii îl au pe Hello, cehii – pe Ahoi”, rușii – Privet, iar noi, ardelenii, pe Servus, în unele zone deformat Siebus, Szevasz, Szia, Serus etc. Și, pentru a-ți răspunde la prima parte a curiozității, nu cunosc decât vag rusa și franceza, cât am învățat în școala generală și în liceu, engleza – prinsă din serialele tv și, ceva mai bine – suedeza, firesc, am trăit în Suedia aproape cinci ani. Însă, în afară de acest aspect, m-au interesat formulele de salut, am avut, să zic așa, un fel de curiozitate, de hobby. Vorbești vreo limbă străină, domnule… Stanca, parcă așa ai fost prezentat!”

„Da, așa mă numesc! Și, da, cunosc limba engleză, scris, citit, conversat! Mă descurc binișor și în franceză, italiană, germană și înțeleg destul de bine maghiara. Le exersam și mă mai antrenez cu ajutorul unor cursuri practice on-line pe telefonul mobil de câte ori mi se ivește ocazia, mai ales în timpul navetei cu transportul în comun.”

Aurel ridică mâna dreaptă, cu degetele apropiate indicând spre Mihai: „Spune-i, rogu-te, Pavele, domnului inginer, pe la ce școli te-au purtat pașii, părinții și ambiția! Nici Sandu, nici Vasile nu cred să cunoască aceste amănunte despre tine! Eu am aflat câte ceva din revista pe care ai uitat-o pe dulapul din garderoba atelierului, acum trei zile. Sper că n-am păcătuit dacă am luat-o, am răsfoit-o, am mai citit câte ceva, apoi am pus-o înapoi. Era acolo un articol despre tine. Am așteptat momentul potrivit să te întreb.”

„Nu cred că au de pierdut ignorând datele mele biografice”, zâmbi oarecum timid Pavel. „Mai degrabă, detaliați-mi ce este cu acest slogan enunțat de domnul inginer (privește scurt spre acesta), tradiția cere să fie respectată! Despre ce tradiție este vorba? Cum adică, dorește, mă rog, cere să fie respectată?

Sandu, uluit: „Fii atent la mine, colega! Vrei să spui că nu știi ce înseamnă Tradiția?”

Gelu simte impulsul să intervină. Ton amical, zâmbet: „Nu schimba vorba, copile! Nu-i frumos să răspunzi la o întrebare cu altă întrebare, cred că știi bine asta! Cel puțin așa am învățat eu. Dacă vrei și poți să dai satisfacție curiozității colegilor tăi, răspunzi, dacă nu, îți ceri scuze și trecem la alte discuții. Nu-i loc, nici timp de vreo supărare!.”

Câteva secunde, tăcerea stăpânește universul. Îl privesc și afișează fizionomii indecise glisând privirile de la Gelu spre Pavel și retur.

„Stați puțin, oameni buni!” simte Mihai nevoia să intervină folosind tonalitatea concomitent blândă și decisă. „Domnule Stanca, socotesc că ai reușit să-i cunoști cumva, în cele două săptămâni de când le-ai devenit coleg, pe acești… bătrâni cu care ai acceptat să vii la oaza prieteniei și a bunei dispoziții, cum vedem noi localul acesta, berărie, cum scrie pe catargul de la intrare. Nu e momentul acum să-i caracterizez, însă pot să garantez oricând și oriunde pentru corectitudinea lor etică, inclusiv civică. Așa încât te rog să nu te îndoiești vreodată de prietenia lor, odată ce le-ai obținut-o. Loialitatea este principala caracteristică în acest caz. La ce ai asistat până acum se poate numi disimulare, zeflemea amicală, joacă. Până în urmă cu două luni, Aurel era al cincilea din ceată. La masa în jurul căreia ne așezăm, nu doar în acest local. dispar ierarhiile și diferența de vârstă. Rămâne doar prietenia, cu tot ceea ce o caracterizează. Retrăgându-mă, prin ieșirea la pensie, a rămas un loc al cincilea vacant. A trebuit să treacă o lună și jumătate, adică trei întâlniri, timp în care Aurel să poată deveni veteran și să i se găsească înlocuitor. Ai apărut dumneata, providențial, iar ei au constatat că-l poți înlocui, că meriți acest privilegiu. Dacă te-ai angajat la firma noastră și vrei să ai patru prieteni de nădejde, aceste patru suflete turnate în cele patru… cofraje diforme este soluția ideală. O ceată de prieteni!”

Pavel își perindă privirea dinspre Mihai spre ceilalți. Patru capete pendulează de sus în jos, minate de fizionomii pseudo-severe, privindu-l. Apoi, brusc, se ridică în picioare, se întorc spre antevorbitor, aplaudă și mimează strigătul „Bravooo!” Acesta se ridică, la rându-i, și le mulțumește înclinându-se. Le face semn să se așeze.

„Din acest moment ne vom tutui, ca într-o frăție, ceea ce te va șoca, probabil. Domnul meu, tinere coleg, dacă nu te-am speriat și accepți să devii al cincilea, te rog să ne citești ce spunea Aurel că a găsit în revista respectivă! Presupun că o porți la dumneata. Ce ziceți, prieteni, sunteți de acord?” își continuă Mihai intervenția. Primește aprobarea pantomimică a celorlalți.

Pavel îl privise atent, dar lejer neutru, iar acum glisează repede peste fețele lor, își desprinde rucsăcelul de pe speteaza scaunului, scoate din el revista, dă drumul rucsacului care alunecă la picioare. Aurel se apleacă rapid, îl recuperează și îl agață acolo de unde a fost desprins, „mersi”, „nu-i pentru ce”: „Mulțumesc, domnule inginer, pentru acest elogiu adus prieteniei! Sunt onorat de atenția pe care mi-o dați cooptându-mă în… ceată și, cu toate că am început să mă simt ca într-o ședință de lucru, o să dau curs dorinței prietenului Aurel, iată, încep să mă adaptez atmosferei și o să vă citesc un… succint pseudo-eseu care mi-a fost publicat în revista Caiete Literare, numărul recent. Transformăm în felul acesta întâlnirea noastră de astăzi într-o ședință de cenaclu literar, ceea ce mi se pare un eveniment benefic. După aceea o să vă relatez câteva lucruri despre biografia mea.” Ridică paharul din fața sa și bea o înghițitură, deschide revista și:

 

„A fost odată ca niciodată…”

 

Cele mai cunoscute povești și basme românești încep lin, duios cu această formulă, stabilind apriori antonimia categorică: odată vs. niciodată; posibil = credibil vs. imposibil = dubios.

Lecturile copilăriei ne-au ilustrat și un altfel de incipit, abrupt, rece, cam așa: „trăia într-o pădure întunecoasă…, (ori printre munții pustii) un pui de om…” sau de alt animal etc.

După acest debut, întâiul – dificil de înțeles, și banal – cel de-al doilea, urmează prezentarea primelor personaje, nu neapărat principale, deși locul în poveste le-ar impune să fie: un moș și o babă, un împărat și o împărăteasă, la fel – neapărat bătrâni, precum și a unei situații neplăcute, triste, conținând elemente de umor negru, sau macabru: nu aveau copii, cu toate că puteau declanșa vreo boală incurabilă din cât s-au străduit să aibă. Nici gând să recurgă la soluția adopțiunii! Ca să nu mai pomenim de inițierea vreunei discuții, echilibrate neuro-moral, despre încercări extraconjugale, sau „școala altfel”!

Intervine, însă, compasiv și justițiar, factorul tutelar, providențial, omnipotent, care îi surprinde cu un dar ambalat estetic, într-un vehicul enigmatic, primit cu entuziasm.

Mai există și alte variante de expozițiuni, puneri în temă, incipituri, și cum le mai zice, dar tot așa, incitante, uneori prin morbiditate, adică triste. De pildă: Împăratul și Împărăteasa aveau o fiică de o delicatețe desăvârșită, care, însă, împotriva acestor calități și a oricărei situații ideale în realitate, rămâne orfană de mamă.

Unii dintre cititorii sau ascultătorii copii, și chiar adulți, agreează primul incipit, cel mai cunoscut prin frecvența expunerii, alții – pe-al doilea (iată cum ne indispune flexiunea gramaticală, uneori!). Esențial este ceea ce urmează, derularea subiectului, a acțiunii, a tramei – (sinonime imperfecte), prilej să fie ilustrată esența extraplanetară a unora dintre personajele principale, cel mai frecvent pozitive, feți-frumoși și greuceni, plus camarila, care vor evolua în conflicte agresive și violente cu tot ce poate imaginația malefică a naratorilor – unii anonimi, alții devoalați – să producă.

Dar aproape toți consumatorii de literatură fantastică (majoritatea, deci) preferă un deznodământ fericit (happy end), marcat de actul capitulării personajelor negative, eradicarea maleficului și ajungem la ceea ce înțelepții creatori anonimi din popor au decretat în expresii sugestive, în proverbe și zicători, de felul: „și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”, „cele rele să se spele, cele bune să se-adune!”, „și-am încălecat pe-o șa, și v-am spus povestea-așa!”… Iar Ion Creangă al nostru, hâtru cum îl știm, ne bine-dispune astfel, aflându-se la răspântia categoriilor pomenite: „și-am încălecat și pe-o căpșună și v-am spus, oameni buni, o mare și gogonată minciună!”

 (va urma)

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.