„Tradiția cere să fie respectată”

(continuare din nr. 206/martie 2022 al revistei Caiete Silvane)

Am petrecut ultimele două săptămâni din luna mai instalați cu tehnica de transmisiuni și corturile într-o livadă mare cu vișini și cireși, aflată în împrejurimile orașului. Aparținea unei ferme în proprietatea statului, cum de altfel toate fermele și firmele. Fructele începuseră să prindă culoare. Cu vreo trei-patru zile înainte de plecare, am cerut voie paznicului să gustăm din ele. Cu oarecare teamă, ne-a atras atenția că el trebuie doar să le păzească, însă cu toate că sunt încă necoapte, periculoase pentru intestine, putem culege câteva, „de gust”, cu grijă să nu rupem crengile. A avut dreptate; în noaptea următoare am dormit cu „poalele” cortului suflecate. De la Târgu Jiu ne-am întors după o lună și zece zile, cu autostațiile îmbarcate pe vagoane-platformă, la baza din Buzău.

Câteva zeci de secunde, la masa lor, precum și la două sau trei mese din imediata vecinătate, ascultătorii intră în „stop-cadru”, ar decide regizorul unei prezumtive filmări. Naratorul iese treptat din starea melancolic-ludică, zâmbește privindu-și companionii. Figuri cunoscute, locuitori, ori locatari, cum ar fi mai potrivit spus?, ai cartierului unde își are și el domiciliul de vreo douăzeci și cinci, și mai bine, de ani.

Aurel plecase în timpul „prelegerii”, așa cum avertizase.

„Foarte interesantă secvență de viață, domnule profesor!” rupe tăcerea Mihai. „Ați așternut-o deja, bănuiesc, pe hârtie.”

„Încă nu, stimabile, am precizat acest aspect înainte de-a începe relatarea, însă ți-a scăpat, probabil. Urmează, așa cum vă spuneam, s-o aștern dacă primesc acordul domniilor-voastre. Glumesc. După cum probabil știi, mi-au fost publicate doar patru cărți de proză – trei romane și un volum de povestiri – extrem de „subțiri” din punct de vedere autobiografic; am mizat mai degrabă pe ficțiune. Ceea ce tocmai ați ascultat, fapt pentru care vă mulțumesc, este menit a face parte dintr-o carte de memorii. Las loc și pentru ficțiune, dar în procentaj minor. Foarte mulți prozatori dintre cei ajunși celebri își folosesc propria experiență în opera lor, însă imaginația își revendică drepturile și domină acțiunea ascunzând abil cititorilor obișnuiți autobiografismul, și dau, în același timp, libertate acestora să se identifice personajelor și situațiilor. Nu cred să deconspir vreo taină spunându-vă toate acestea, nu?”, zâmbește larg profesorul și, ridicând halba, soarbe însetat o înghițitură zdravănă. Ceilalți îl imită.

Alexandru își trece degetele mâinii drepte prin păr glisându-și privirea dinspre Mihai către autorul povestirii: „Pot să vă întreb ceva, don profesor?”

„Desigur, domnule… Săplăcan! Am reținut corect numele, da?” (Zâmbete, amical-dezinvolt versus ușor timid-subaltern) Vă ascult.”

Mihai – zâmbet complice către profesor.

Vasile – privire fixă interdictivă către Sandu.

Pavel – caută ceva în rucsac.

***

– Să trăiți, don profesor! Don Botiș, toată cinstea și respectul! Salut, Sănducule! Îmi dați voie, vă rog, să ocup locul acesta vacant la masa dumneavoastră?

Moment de surpriză. Atenția tuturor – arestată de noul sosit. Apăruse parcă din neant. Când o fi intrat în berărie? Se oprise în dreptul scaunului eliberat de Aurel. Mihai zâmbește hâtru, surprinzându-și gândul: „Se pare că Florin Badea este la fel de celebru în urbe precum profesorul Munteanu, ori primarul!” Toate privirile se focalizează indecis-interogativ asupra scriitorului.

„Te salut, domnule Florin! răspunde acesta, țintit de ochii tulburi ai «agresorului». Sunt, la rândul meu, invitatul acestor distinși domni. Nu se cuvine să decid admiterea dumitale la masă.”

Ha-ha! Sandu și Vasile, domni! Și încă, auzi, distinși! Vă știu pe toți, în afară de gagiul ăsta, arată cu capul spre Pavel. Nu vreau să deranjez. V-am cerut voie politicos să stau la un pahar de vorbă cu dumneavoastră. Să mai învățăm de la cine știe mai mult decât noi! Sper că nu vă e rușine, ori poate, frică(?) să stați la aceeași masă cu Florică Internet! Don profesor, nu-mi mai spuneți „don Florin”, mie, un cioflingar cum zice tizul meu, Piersic! Nu-i așa, don inginer Botiș?

Intuind posibile reacții de limbaj violent, Mihai își lipește spinarea de spătarul scaunului, proptește marginea mesei cu ambele palme, zâmbește: „N-am niciun motiv să te contrazic, domnule! Bagă de seamă că nu zic don Florin! Deși «domnule» este un apelativ firesc și cât se poate de politicos. Nu am niciun motiv descurajant pentru a refuza imixtiunea dumitale în conversațiile grupului nostru de prieteni. Ne cunoaștem vag. Dumneata ești mai cunoscut în urbea noastră decât oricare dintre noi, exceptându-l pe domnul profesor…”

Și scriitor, mai ales! completează intrusul, în timp ce potrivește scaunul pe care șezuse Aurel, se așază dezinvolt, scoate agil din buzunarul gecii o sticluță plată de 200 ml, pe eticheta căruia se mai putea distinge cu dificultate ..oni..c, îi deșurubează căpăcelul și toarnă din lichidul gălbui în păhărelul din care băuse Aurel. Închină ridicând cu ambele mâini paharul și sticluța, le planează înspre ceilalți: Horincă bătrână de Plopiș Maramureș! Cine poftește? Am primit-o recent de la un prieten, fost coleg de liceu. Pentru că am prieteni, din cei care nu l-au uitat pe Florin Badea, sportivul numărul unu al liceului industrial. Realizând refuzul tacit al celorlalți, ridică iar paharul, „în sănătatea dumneavoastră, domnilor”, apoi îl dă peste cap bându-i conținutul dintr-o înghițitură. Domnule profesor, mă scuzați! domnule scriitor, v-am citit unul dintre romane, cel cu opoziția la colectivizare. Vreau să vă spun că mi-a plăcut. Sunteți tare. E multă acțiune, violență, personaje puternice… Camelia, soția doctorului partizan Constantin Pop… Mamă! Cum mai trăgea cu automatul spre pozițiile poterașilor!

„Mă bucur sincer…, Florine, să am astfel de cititori avizați. Îți mulțumesc pentru apreciere! Însă te rog să nu te superi, sosirea dumitale intempestivă a întrerupt o conversație…”

Nu mă supăr, maestre! Trebuie mult până să mă supăr eu! Sandu știe bine asta. Așa-i, Sănducule? Sunt și eu curios să văd ce discuții pot exista între oameni culți și cioflingari ca mine, dacă îmi dați voie. Către Pavel: Pe tine te cunosc și nu te cunosc. Parcă te știu de undeva și nu știu de unde. Ești de pe la noi?

Pavel devenise de vreo câteva zeci de secunde atent fixându-l cu privirea pe Florin. Mai precis, după ce acesta pomenise despre celebritatea-i sportivă din anii de studii liceale. Privește insistent spre profesor, cu o mimică semnificând acceptarea de a răspunde provocării. O discretă înclinare afirmativă a capului acestuia.

„Da, Florine, de pe la noi. Doar că în perioada când am fost eu elev al liceului, se pare că… (moment de incertitudine) dumneata erai la penitenciar. Iar pe vremea în care eram copil, te-am văzut de câteva ori în situații pe care părinții mei și ai altor colegi și prieteni le disprețuiau și te dădeau exemplu negativ, de felul vrei să ajungi ca el?”

Cum ziceai că te cheamă?

„Scuză-mă, am omis să mă prezint! Stanca, Pavel Stanca”…

Îi fi băiatul lui Nelu, medicul stomatolog…

„Da. Îl cunoști pe taică-meu?”

Dacă îl cunosc?! Un stomatolog bun e cunoscut de multă lume, puștiule! Numai că eu îl cunosc din anii de liceu. Am fost colegi, nu doar de liceu. Intrasem în clasa a zecea, când m-a cooptat proful de sport în lotul de handbal. Nelu Stanca, dintr-a douăsprezecea A, era portar. Foarte talentat! A jucat și ca student. Numai că, la un moment dat, s-a accidentat destul de grav și a abandonat sportul. Păcat! Acum știu de ce îmi păreai cunoscut. Semeni la figură cu el, cu taică-tău! Doar că ești mai scund. Cu ce ziceai că te ocupi? Îi fi tot medic!

„Nu ziceam. Sunt inginer electronist și informatician.”

Dialog întrerupt de intervenția lui Vasile: „Oameni buni, Florine, taman când ai sosit tu, Sandu se pregătea să-l întrebe ceva pe domnul profesor.”

Și ce, nu-i dau eu voie? Ia, s-auzim, domnule Sandu! vine prompt replica, însoțită de un zâmbet larg vrând să însemne „s-auzim de ce ești în stare”.

„Mulțumesc, domnule Florin-internet! Dar nu înțeleg, de ce te prezinți tu cu porecla asta? De ce tocmai Internet, și nu Uliță, ori Șanț, ori Horincă, ori…?!”

Ho, mai taci odată! Măcar bine că întrebi, să nu mori prost, domnule… maistru de carton! ridică cestălalt tonul, iritat vizibil. Își toarnă din sticluță în pahar, duce paharul sub nări, inhalează prelung mirosul: Demult n-am mai băut așa o… horincă bună! Prună sută la sută! Dumnezeu să-i dea sănătate lui Puiu Gârbouan, că de la el o am. L-am ajutat la o treabă, și m-a răsplătit, pe lângă bani, cu un litru din elixirul ăsta. Asta-i porția pe o zi, adaugă ridicând sticluța. Antigripal! Ce știi tu, don maistru!? (Zâmbește trist-ironic) Nu eu mi-am adăugat porecla asta, domnilor, ci un zbanghiu, coleg de studii superioare penitenciare la Timișoara. Asta după ce a fost introdus Internetul la noi în țară. Mergeam la o cafenea, unde aveau calculatoare. Știți voi, internet-cafe, cum li se zice. El n-a vrut să fie instruit în folosirea acestor scule, și făcea mișto de mine atunci când ne matoleam la câte o crâșmă de gradul trei. Într-o zi, a întrecut măsura și l-am pocnit. În cădere, s-a lovit de marginea mesei vecine și i s-a fracturat maxilarul. După ieșirea din spital, că a stat vreo două săptămâni după operație, n-a mai vrut să mă vadă. M-am dus să-l vizitez la spital, doream să-i cer iertare, dar n-a vrut să mă vadă. No, gata, oameni buni, nu mă mai bag, nu vă mai întrerup. Mulțumesc de omenie! Îmi propun să fiu cuminte. Am intrat doar să-l găsesc pe prietenul Tibi Kálai, că-i rândul său la procurat potol pentru astăzi. Vă salut! Să trăiți, don scriitor! La revedere, don Mihai!

Se ridică, întinde palma spre Pavel. Acesta îi răspunde zâmbind și întinzându-i mâna.

Mă bucur că te-am cunoscut, tinere domn! Sunt sigur că o să ne mai vedem!

Iese, urmărit de privirile personajelor noastre, gesticulând a salut spre ceilalți clienți din berărie.