Articole

Toamna pe malul Someșului

Vestea plecării părinților ei a venit pe neașteptate, într-o seară ploioasă și rece de toamnă timpurie. Picăturile, în ritm monoton, exasperant, păreau că nu vor mai înceta să cadă. Se înnopta devreme și străzile cenușii erau pustii. Câte un trecător grăbit, ascuns sub umbrelă, ocolea bălțile din fața blocului.

Succesul părinților săi, șansa de a se perfecționa în străinătate, o încântau, dar gândul că ea va pleca în satul uitat de lume al bunicilor, o întrista. Deși mai păstra câteva amintiri, imagini calde și animate din copilărie, nu își putea închipui cum va petrece trei luni la ferma de pe malul Someșului.

În câteva zile, apartamentul lor, care părea destul de mare, a devenit neîncăpător. Haine, cărți, obiecte dragi, alături de lucruri complet inutile, se îngrămădeau în cutii și valize.

– Maria, chiar crezi că îți vor fi de folos toate astea? a întrebat-o mama, uitându-se uimită la rucsacul în care fata se străduia să pună laptopul, tableta, e-bookul și încărcătoarele. În locul tău, aș fi ales doar aparatul de fotografiat, a adăugat mama.

Maria era convinsă că nu ar putea supraviețui atâta vreme la țară, fără a avea la îndemână toate mijloacele care îi asigurau comunicarea cu prietenii. Doar pentru a-i face mamei pe plac, luă și aparatul foto.

Drumul până în satul năsăudean a fost obositor, lipsit de emoții, parcă nesfârșit. Ascunsă printre dealuri, pe malul drept al Someșului, ferma o aștepta tăcută. Râul e mai îngust decât își amintea și undele mai puțin învolburate. Nucii sunt mai înalți și mai viguroși, dar la umbra lor se odihnea neschimbată vechea băncuță. De pe prispă, a zbughit-o, întâmpinând-o pe Maria, un cățel ștrengar. Fata a înțeles și ochii i s-au umezit: bătrânul câine nu mai era…

– El e Azorel, i-a spus bunica. Să intrăm, te așteptăm de mult!

În timp ce duceau valizele, cățelul jucăuș s-a strecurat în casă, bunica l-a certat prudentă, protejând bunătățile de pe masă, și l-a poftit afară. Bunicul l-a apărat, mângâindu-l, și i-a promis din priviri o bucată de plăcintă.

Maria nu știa că i-a fost atât de dor de căldura sobei de teracotă, de preșurile vărgate din casa dinainte, de ceasul cu cuc din tindă și de sutele de cărți din biblioteca bunicului. În camera care a mai găzduit-o cu ani în urmă, bunica ei păstra cu sfințenie fotografiile tuturor nepoților. Fata le-a privit cu duioșie, spunându-și că a trecut prea mult timp de când nu și-a văzut verișorii. Aștepta cu nerăbdare ziua următoare, când se vor aduna cu toții în jurul mesei. Și îi părea rău că și-a supărat mama, împotrivindu-se atât de tare să vină…

Primele săptămâni la școala din sat au trecut incredibil de repede. După-amiezile erau liniștite și Maria nu se mai simțea, ca în toți ceilalți ani, copleșită de teme sau presată de lecții. Colegii i-au devenit prieteni și obișnuiau să se întâlnească adesea după ore. Uneori își ajutau părinții sau bunicii, iar culesul strugurilor sau al porumbului părea să fie o adevărată sărbătoare. Un drum până la stână putea să se transforme într-o veritabilă aventură. Își povesteau cu încântare unii altora despre poznele câinilor, despre iernatul oilor sau despre purcelușii deveniți grăsuni în bună regulă peste vară. Aici, prieteniile erau reale și sincere, nu se legau în mediul virtual și poate de aceea Maria nu a simțit nici măcar o clipă lipsa laptopului sau a tabletei, care au rămas uitate în rucsac.

La țară, fiecare răsărit de soare e o minune, este promisiunea unei zile care începe sub ocrotirea divină… și oamenii înțeleg că sunt binecuvântați. Pentru belșugul de care se bucură în fiecare an, sunt recunoscători. De la Sfântul Dumitru, cu toții au început să se pregătească pentru marea sărbătoare a comemorării morților din prima zi de noiembrie. S-au îngrijit mai întâi de casă și de gospodărie, iar mai apoi de mormintele celor dragi. Cimitirul a devenit o grădină împodobită cu crizanteme, gladiole și dalii. Și parcă niciodată toamna n-a fost mai frumoasă!

Maria a înțeles că în mintea ei sărbătoarea morților se confunda cu cea a Halloween-ului. Și-a dat seama cât de superficială a fost de-a lungul anilor, când își petrecea toată luna octombrie căutându-și costumul perfect. Întreaga ei copilărie a asociat comemorarea celor plecați pentru totdeauna cu vrăjitoarele, vampirii și stafiile, fără să conștientizeze că nu au nicio legătură cu semnificațiile profunde ale sărbătorii noastre.

Nimic nu ar fi putut să o pregătească sufletește pe Maria pentru ziua de întâi noiembrie. Pretutindeni se simțea o adâncă emoție. Gospodinele găteau neobosite, așteptându-și acasă copiii, nepoții, frații și surorile. Bărbații se asigurau că totul e în bună rânduială în curte, în grădină, pe la vaci, oi sau păsări. Totul trebuia să fie pregătit cu grijă. Casele încălzite se umpleau de bucurie, găzduind familiile reîntregite.

Maria nu și-a închipuit că Luminațiile înseamnă fericire și tristețe în același timp. Pe bunica a văzut-o ștergându-și lacrimile și i s-a părut că femeia fragilă, blândă, cu părul alb, murmura o rugăciune, cu gândul departe-departe, îndreptat spre cei care nu mai sunt, pe care îi pomenea din când în când: Vasile, Ion, Firoana, Anuța. Maria le știa chipurile, rămase neschimbate peste ani, din tablourile frumos înrămate din casa dinainte.

Seara, cimitirul avea o aureolă sacră. Sute de lumânări străjuiau mormintele. Sătenii se apropiau în convoi. Maria venea împreună cu verișorii, mătușile, unchii, bunicii, aducând flori, coroane și candele. Aveau alături bătrânul Someș, sticlind în asfințit, într-o curgere nesfârșită și lină. S-au oprit mai întâi în vechiul cimitir. Au așezat lumânări la părinții bunicilor ei – tatăl a murit abia întors din război, din cauza rănilor grave, care nu i s-au mai vindecat, mama a mai trăit puțin, parcă pentru a-și îngropa fiul răpus de poliomielită și o fiică de doar cinci ani. Le-au rămas în viață o fată, ce avea să fie peste ani, bunicuța Mariei, și doi feciori. La fiecare cruce, Maria a aflat povești de viață care au cutremurat-o.

Slujba religioasă, ținută de preot în mijlocul mulțimii, i s-a părut emoționantă. Fata a văzut pe chipurile celor din jur, rând pe rând, tristețe, liniște și duioșie. Fețele s-au mai înseninat când femeile au început să le împartă copiilor dulciurile pregătite cu atâta drag. Erau cu toții stăpâniți de bucuria reîntâlnirii și a amintirilor. Poveștile s-au prelungit până târziu în noapte, în fiecare casă. Maria a înțeles pentru prima oară în viață sensul profund al Zilei Morților. Va păstra mereu frumoasele fotografii pe care le-a făcut. Poate unele dintre ele își vor găsi locul lângă celelalte portrete din casa dinainte. I-a fost recunoscătoare mamei că a insistat să-și ia aparatul foto la țară.

În zilele următoare au căzut primele ninsori. Vârfurile Munților Rodnei erau albe. Someșul curgea grăbit, învolburat. Luna noiembrie a trecut repede și părinții Mariei s-au întors. Fata a hotărât să rămână în sat, să termine semestrul și să petreacă sărbătoarea Crăciunului alături de prieteni și de familie.

 

Marele premiu la Concursul de creație literară „Iuliu Suciu”, 2021.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.