Volumul Bătrâneţea – vârsta luminării. Timpul celor înțelepți, fericiți și puțin sfinți, scris de Părintele Andrei Tkacev, apărut la Editura Predania, în traducerea Doinei Scrinciuc, emoţionează, în primul rând, prin coperta ce ilustrează o ţărancă din Transilvania, surprinsă de Gabriel Motica. În portul ei străbun imaculat, cu o năframă neagră pe cap, cu mâinile împreunate a rugăciune, este chipul frumuseţii bătrâneţii ce-i luminează, dincolo de faţa brăzdată de trecerea anilor, bunătatea. De la bătrânii noştri ar trebui să împrumutăm şi noi multe din gesturi, nu întâmplătoare fiind preocupările Bisericii pentru vârstnici, nu doar prin bucuria participării acestora la slujbe, ci şi prin sprijinul concret, prin acţiunile umanitare. Iată, vorbind strict doar de locul în care trăim, Mitropolia Clujului, Biserica este alături de suferinţele vârstnicilor, nu doar prin rugăciune ci şi prin cantinele sociale, Centrele de zi pentru vârstnici, SMURD-ul Bisericii Ortodoxe – primul serviciu autorizat de ambulanţă din Patriarhia Română fiind la Bistriţa, serviciul de îngrijiri medicale la domiciliu, formare de asistenţi medicali care-şi oferă serviciile gratuit tuturor persoanelor aflate în neputinţe medicale, se deplasează la domiciliul pacienţilor şi efectuează anumite servicii medicale prescrise de către medicul de familie sau medicul din ambulatoriu, apoicentrele rezidenţiale pentru persoane vârstnice.
„Bunătatea din ochi, cumpătarea şi cuvintele rostite, puţine şi înţelepte, părul cărunt, toate acestea şi multe altele, sunt un semn de eliberare de patimile care fie au fost înfrânate şi călcate în picioare, fie arse de durerile şi suferinţele anilor trăiţi”, spune autorul cărţii (p. 7).
Prezenţa bunicilor în viaţa copiilor este foarte importantă. „Un bătrân poate lua sub aripa sa nepoţii şi poate creşte în felul acesta noi oameni adevăraţi. La urma urmei, de la o mamă nu vei învăţa niciodată ceea ce poţi afla de la o bunică… Ea îi poate spune copilului cele mai însemnate lucruri. Fericiţi sunt oamenii crescuţi de bunici drepţi” (p. 38). Ne amintim de vorbele româneşti că bunicii îşi iubesc mai mult nepoţii decât propriii lor copii, fiind vremea în care toate se aşază şi având timp mai mult pentru ei. De aici şi cântecele populare româneşti: „N-am să uit pân-am să mor, / Dragostea bunicilor / […] / De bunicuʼ meu mi-e dor, / Că mă ducea pe ogor / Şi-mi făcea poftele toate, / Nu zâcea că nu se poate / Sara povești îmi spunea, / Şi pe frunte mă ţuca / Mă-nvăţa să zâc şi eu / Înger, îngeraşul meu / Şi să cred în Dumnezeu. / Săraca bunica mea, / Zi de zi mă aştepta / Cu mâncarea pă cuptor, / Şi cu apa din izvor / Aburea oala cu sarme, / Unde-s anii ăia, Doamne? / Îmi făcea mănuşi de lână / Când e frig de cald să-mi ţină / De-aia oricând eu sărut / Mâinile ce m-o crescut”.
Multe sunt chipurile bătrânilor oglindite în literatură, Părintele Andrei amintindu-ne de Bătrânul Karamazov al lui Dostoievski. Chipurile sfinţilor sunt şi ele în mare majoritate ale unor bătrâni înţelepţi. „Imaginea clasică a frumuseţii senine, profunde, înţelepte, este înfăţişată de Biserică în icoanele Sfântului şi dreptului Simeon, primitorul lui Dumnezeu. Uitaţi-vă în ochii acestui om care a trăit o viaţă lungă cu o credincioşenie şi o statornicie de râvnit. Iată-l gata să moară, ţinând în braţe un prunc născut nu cu mult timp în urmă care, în acelaşi timp, este vechi de zile. Bătrânul ţine în braţe slava lui Israel, cel pe care l-a iubit toată viaţa fără să-l vadă, iar acum îl vede şi primeşte moartea cu bucurie” (p. 9).
Moartea, aşa cum am mai spus, este privită cu seninătate de către bătrânii noştri care îşi pregăteau din timp hainele, ştiau când să se împărtăşească, iar mai apoi îşi încredinţau cu seninătate sufletul lui Dumnezeu. Ştiau că omul trăieşte „până i se gată zilele date de la Dumnezo”1. Apar semne, precum cântatul cucuvelei pe casă (C-o vinit pasărea morţii / Ş-o cântat pe stâlpu’ porţii), vise, chiar „vedenii” în care se întâlneşte cu cei plecaţi ai casei. Aşa că omul satului îşi pune la rând toate înainte de marea trecere, nefiind nevoie de testament, ceea ce lasă cu limbă de moarte fiind „sfânt”. Nimeni nu se juca cu vorbele celui de pe patul de moarte, pentru că dacă nu le respectai, se întorceau împotriva ta. Îşi împarte averea, casa, locurile (pământul), spune unde vrea să fie îngropat, hainele cu care să fie îmbrăcat (pregătite în lada de zestre), ce pomeni să se dea, cine să ducă sicriul, prapurii, crucea, sfeşnicele, ce să se spună în iertăciuni la prohod. Dacă este sfădit cu cineva, trimite vorbă să vină să-şi ceară iertare, ca să meargă cu sufletul împăcat, dezlegat. Arhiepiscopul Ioan Şahovski spune, într-o poezie, „te iubesc deja şi te cunosc”, vorbind despre bătrâneţe şi despre lumea profundă pe care o trăieşti odată cu ea.
Să nu uităm de sărbătorile româneşti ale Moşilor. Simion Florea Marian scrie despre 20 de sărbători pe care românii le numesc Moşi: Moşii de primăvară (de Măcinici, 9 martie), Moșii de vară sau Moşii Rusitorilor (ajunul Rusaliilor), Moşii de Ispas, Moşii de toamnă (prima sâmbătă din noiembrie), Moşii de iarnă (sâmbăta de dinaintea Duminicii lăsatului secului de carne). Apoi avem Moşii de Arhangheli (7 noiembrie, ajunul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil), Moş Nicolae (6 decembrie), Moş Ajun (24 decembrie), Moş Crăciun (25 decembrie).
Cărţile spun că, înainte de potop, oamenii trăiau până la 800 de ani, iar primii copii îi aduceau pe lume după ce atingeau vârsta de 200 de ani. Cea mai lungă viaţă trăită, conform cărţii părintelui Andrei, a fost a lui Matusalem – 979 ani, în timp ce „protopărintele nostru Adam a trăit 930 de ani” (p. 13). După potop „au apărut oameni asemenea nouă, cărora li s-a spus că durata vieţii lor va fi de 120 de ani” (p. 14). Patriarhul Moise a avut această vârstă. În Biblie avem multe exemple de personaje care, la vârsta înţelepciunii, şi-au schimbat viaţa, Sara la 90 de ani zămislindu-l pe Isaac, Avraam la 90 de ani având mult aşteptatul moştenitor.
Astăzi, când trăim îmbuibaţi de toate, ne mirăm de ce nu mai avem aceeaşi viaţă ca a bunicilor noştri care şi-au trăit întreaga existenţă în sat, mulţi dintre ei trăind până la Centenar, fără a merge niciodată la doctor. Pentru că toate le făceau cu gândul la rugăciune şi mâncau sănătos, neavând alte preocupări decât traiul zilnic şi dragostea pentru aproapele. Putem da şi exemplele celor care nu-şi asimilează vârsta, fiind, în acest sens, şi ştiinţa despre bătrâneţe şi prelungirea vieţii, gerontologia. În acest sens, Părintele Andrei atrage atenţia că, dacă bătrânii de altădată erau purtători de înţelepciune, în zilele noastre, bătrânii nu sunt aşa. Astăzi, ne înfrumuseţăm corpul la exterior, prin fel şi fel de intervenţii estetice, uitând, de multe ori, să ţinem sănătos şi interiorul acestuia, mai ales sufletul. Este o poveste a rătăcirilor societăţii actuale şi a unei lumi care, parcă, se depărtează de credinţă. De aceea avem nevoie de asemenea cărţi în care ni se dau exemple precum cel al văduvei care a pus cei doi bănuţi pe care-i avea pentru vistieria templului, fiind lăudată de Iisus, lucru neînţeles de către cei care donau mult mai mult din averile lor.
Părintele Andrei spune că văduva este modelul omului smerit, cea care-l are mereu pe Dumnezeu în sufletul ei. În rândul văduvelor ce au adus cinste Bisericii este şi mama Sfântului Ioan Gură de Aur, Antuza. Sfinţi, slujitori ai Bisericii, au avut şi ei o mamă care se ruga neîncetat pentru sufletul lor. Iată, nepotul Sfântului Pahomie de la Gledin, Iacob Stamati, Mitropolit al Moldovei, îi surprinde pe toţi când îşi aşază mama la loc de cinste, lângă Episcop. Rămâne emblematică poezia pentru mama a Sfântului Cuvios Ioan Iacob Hozevitul: „Într-o sală îmbrăcată / Cu icoane și cu flori / Ospătează fețe-alese / De Ierarhi și dregători. / Iar în capul mesei șade / Bucuros Mitropolitul / Cel iubit de tot norodul / Iacob îmbunătățitul. / Este ziua lui cinstită / Și de asta – negreșit / – Cele mai alese fețe / Din Moldova au venit. / Închinând mesenii veseli / La pahare de vin vechi / Un diacon îi șoptește / Lui vlădica la urechi: / „Să mă ierți, Prea Sfințite, / O bătrână de la țară / Ar dori ca să te vadă / Și de mult așteaptă-afară”. / […] / Și privind pe geam, la poartă, / Ca să se încredințeze, / A zâmbit cu duioșie, / Începând să lăcrimeze. / […] / Fără multă zăbovire / S-a ivit o bătrânică / În costumul de la munte; / Cu opinci și cu sarică. / Gârbovă, cu traist-n spate, / Ea pășește cam agale, / Sârguindu-se să calce / Tot pe-alăturea de țoale! / Ajungând lângă Vlădica, / Dânsul s-a sculat grăbit / Și primind-o i-a dat locul / Cel din dreapta – mai cinstit. / […] / Preacinstiților mei oaspeți! / Nu vă mai mirați așa! / Iată, bătrânica asta / Este însăși maica mea! / Dacă astăzi sunt la cinste, / Asta-i datorită ei, / De la dânsa am eu viața / Și smeritul obicei”. „La bătrâneţe, omul înţelege că trebuie să-i mulţumească mamei sale pentru foarte multe lucruri, pentru că toate le are de la ea, toate sunt datorită ei” (p. 94), scrie Părintele Andrei.
Există şi reversul medaliei, mai ales în zilele noastre, când avem copii credincioşi şi părinţi care nu sunt apropiaţi de Biserică, multe fiind şi cazurile în care copiii şi-au luat de mână părinţii şi i-au îndreptat înspre Casa Domnului. Părinţii noştri, pe care noi îi vedem blocaţi în trecut, în epoca lor, înţeleg foarte bine ceea ce se întâmplă în societatea de azi, însă nu vor să împrumute în comportamentul lor lucrurile tulburi. Ei nu aşteaptă de la noi decât o vorbă bună, iar de la cei plecaţi mai departe, un telefon. Este atât de la îndemână astăzi să vorbeşti cu părinţii. Să ne amintim că în trecut, mamele îşi rezemau fruntea de peretele Bisericuţei, iar lacrima devenea una cu lemnul din care aceasta era construită, cu gândul la copiii sau la soţii duşi în război. Multe cântece au pornit de la aceste realităţi dureroase. „Rămâi în săcreată lume. / Nu-mi pare rău după tine / Că nu mi-o fost așă bine / Cât am trăit lume-n tine. / Am rămas de mică-orfană / Fără tată fără mamă. / Tata o murit în război / Mama acasă între noi, / Cinci copii am mai rămas / Tăt cu lacrimi pă obraz / Tăți micuți și supărați / La străini în samă dați”.
Astăzi, suntem fii risipitori prin lumea largă şi uităm de mamele noastre care au alături de ele doar pe Bunul Dumnezeu, care spune, în Psalmul 49: „Şi mă cheamă pe Mine în ziua necazului şi te voi izbăvi şi Mă vei preaslăvi”.
În drumurile pe care le-am avut în căutarea de poveşti prin satele noastre, i-am auzit pe mulţi dintre bătrânii care locuiau într-o căsuţă, singuri, că nu le este frică de nimic, că nu se simt singuri, pentru că-l au pe Bunul Dumnezeu aproape. Să luăm aminte la toate aceste lucruri şi să ştim, fiecare dintre noi, să respectăm bătrâneţea, care este vârsta ce aduce în viaţa noastră lumină.
Note:
- Paraschiva Cotuţiu, n. 1924, Maximinian, Dumbrăviţa, com. Spermezeu, interv. în 2014.
- Ana Apostol, n. 1941, la Telciu, interv. în 2011.
- Simion Florea Marian, Naşterea la români. Studiu istorico-etnografic comparativ,Ed. Grai şi Suflet – Cultura Naţională, Bucureşti, 2011.
- Mia Dan, Tradiţii şi obiceiuri străbune de pe Valea Someşului, Ed. Art-Print, Cluj-Napoca, 2003.
