Cu aripile credinţei putem zbura pînă în mormînt. Zborul de dincolo necesită alte aripi. Noi tot vrem să dovedim existenţa lui Dumnezeu, dar nu ne întrebăm dacă şi Dumnezeu vrea să dovedească ceva prin existenţa noastră. De fapt, existenţa lumii dovedeşte doar faptul că ea a avut cel puţin o variantă de posibilitate, trecînd peste multitudinea variantelor de imposibilităţi.
În general, posibilitatea are o singură variantă, imposibilitatea – o mulţime. Prin ceea ce este, ca posibilitate unică, lumea şi-a eludat toate imposibilităţile. Lumea este tot ceea ce putea să fie. Ea putea fi oricum, căci nu are nici o obligaţie să fie într-un anumit fel. Noi presupunem că există o lume, numai că lumea nu ştie că noi presupunem că ea există. Ea există independent de orice cunoaştere. Ca atare, dacă lumea are un sens, nu are rost să îl căutăm, dacă nu are niciunul, cu atît mai mult nu are rost să-l mai căutăm. Noi doar cugetăm pe marginea lumii pe care ne-o putem reprezenta. Trăim cu iluzia apartenenţei totale la lume, cînd, de fapt, nu o atingem decît tangenţial.
Singurul mod de a interacţiona total cu lumea este moartea. Viaţa este doar un preambul aleatoriu al acestei interacţiuni. Căci existenţa este o primă condiţie a morţii. Misterul lumii nu stă în inconceptibilitatea ei, ci în banala sa existenţă. Mai trebuie doar să-i găsim şi lui Dumnezeu un loc sigur în această lume. În viziunea umană, Dumnezeu are o singură obligaţie – să existe.
*
Înţelepciunea se verifică nu doar prin cantitatea de prostie renitentă pe care o anihilează, ci şi prin ceea ce poate valorifica din reziduurile ei toxice. Prostia asumată face un pas aprehensiv spre înţelepciune, în timp ce deşteptăciunea fudulă îi suflă, dezinhibată, în pînze. Mulţi caută aparent înţelepciunea doar pînă dau de confortul mediocrităţii, de abuzul libertăţii. Chiar şi prostia ţine de libertate. De libertatea de a nu folosi datele libertăţii. Oricum, avem o inflaţie de producători autorizaţi de prostie.
Să nu ştii nimic, să nu ştii că nu ştii, dar să fii încîntat că nu ştii, iată – dincolo sau dincoace de maieutica socratică – paradigma obligatorie a impostorului de succes. Toate etajele decizionale sînt umplute cu asemenea capete ponivoase, care şi-au făcut din imbecilitate un scut social, din spatele căruia ne aruncă în faţă ultimele dejecţii ale grobianismului lor victorios. Din defect capital, stupiditatea a devenit o condiţie meritorie. Prostia planturoasă şi inteligenţa scheletică au fost şi sînt tot timpul într-un ireconciliabil conflict. Astăzi, acest conflict a ajuns la apogeu, obezitatea prostiei sufocă inteligenţa ajunsă piele şi os. Căci inteligenţa duce la dese stări de vulnerabilitate, la dezacorduri, schisme şi inadvertenţe, pe cînd stupiditatea ţese subreptice punţi sociale, conturează reţele şi conexiuni malefice. Întregul climat social îi determină, pentru a reuşi cît de cît, pe cei înţelepţi să devină proşti, iar pe proşti să devină şi mai proşti. Tendinţa egalitarismului utopic face şi aici ravagii: mai bine să fim egali în prostie decît inegali în inteligenţă. Înlocuirea constantă a meritocraţiei cu prostocraţia va elimina pentru multe generaţii, dacă nu pentru totdeauna, clădirea unei societăţi pe bază de competenţă, profesionalism şi excelenţă. Oricum, e de preferat eşecul cu înţelepţii atrabilari, decît reuşita cu troglodiţii rebarbativi şi descurcăreţi.
S-a ajuns în stadiul în care se consideră că inteligenţa este un fel de prostie descurcăreaţă, una care penetrează apoteotic toate cutumele şi barierele valorii şi ale meritocraţiei. Am ajuns în situaţia în care calul de cursă, pentru a reuşi cît de cît, îşi face rost de adeverinţă de măgar. Singura speranţă rămasă disponibilă e aceea că, la un moment dat, prostia o să crape de atîta osînză.
*
Începem prin a vorbi cu oamenii, cu animalele, cu plantele, apoi, cel mai lung dialog îl avem cu pietrele. Fiecare om este o personificare a morţii. Chiar şi faptul că încă mai avem de unde muri devine un fel de speranţă. Moartea trăieşte prin vieţile noastre. Iar faptul că ea rămîne vie după dispariţia noastră individuală este de un absurd revoltător. Doar după ce va anihila toată viaţa, moartea îşi va găsi sfîrşitul. Din promisiunea morţii şi a învierii doar moartea este absolut sigură. Cerşetor umil de eternităţi cu ziua, omul ştie că singura viaţă după moarte e cea împrumutată temporar unor viermi. „Am zis mormîntului: Tu eşti tatăl meu; am zis viermilor: Voi sînteţi mama şi surorile mele”, după cum sintetizează nedreptăţitul Iov. Restul e veşnică vînare de vînt…
Texte de trecut(in)existența

+ There are no comments
Add yours