Deşi pare destinat exteriorităţii, aprehendării unei fantasme rătăcite între graniţele realului, dialogul poetului se poartă mai mult cu propriul ego, alteritatea jucînd doar un rol periferic. Orice dialog poetic autentic este destinat mai mult tăcerii decît comunicării, căci nu există cuvinte care să descrie integral inefabilitatea unei trăiri.
Poemul este doar o formă de a comunica in-comunicabilul, el poate formula interogaţii în registrul gratuităţii absolute, poate de-scrie stări de ne-de-scris. Deşi pare că dialoghează cu cineva, poetul îşi spune propriul construct monologal în care se caută în străinătatea sinelui, se lasă ademenit şi sedus de fascinaţia alienantă a poetizării. Poemul trebuie să-şi transceandă graniţele semnificaţiei pînă dincolo de limitele şi posibilităţile cuvintelor, el trebuie să semnifice şi să de-semnifice pînă în ultima turnură care con-sună cu primordialitatea sa. După cum trebuie să îl scoată din poetizarea comună pentru a-l situa în unicitatea originalităţii sale, surprinzînd şi tăcerea constitutivă dinaintea şi din urma oricărui poem. Poemul este cea mai adîncă tăcere care îmbracă forma ultimativă a limbajului, magma incandescentă a ne-spusului care se lasă captată în cuvînt. Fiecare poem trebuie să fie primul şi ultimul poem. Context în care obsesia înţelegerii şi explicitării totale a unui poem poate duce la denaturarea unor sensuri şi semnificaţii, ajungîndu-se la comprehensiuni şi interpretări stranii. Captivanţa unui poem stă şi în ne-înţelegerea lui definitivă, în partea de ascuns şi incomprehensibil care rămâne mereu enigmatică, provocatoare. Poemul nu exclude înţelegerea exhaustivă, dar presupune şi relativismul unei trăiri intuitive, simpatetice. Poetul poate viza un anume sens, după cum cititorii îl pot reinterpreta într-un registru polisemantic.
Jocul estetic şi intertextual dintre viziunea poetului şi posibilităţile de înţelegere ale cititorului dau tensiunea şi farmecul poeticităţii. Poemul vorbeşte mai mult în ascunzișuri semantice, pentru că vizează sinteza dintre nimicul şi totul cuvîntului. Poezia rămîne o fascinantă înţelegere neînţeleasă.
*
Îmi amintesc cu amuzament şi nostalgie de momentul în care am aflat că există un fel de cutie miraculoasă care se chema televizor. Eram în primii ani de şcoală cînd am auzit pomenindu-se de existenţa acestei ciudăţenii. Nu ştiam exact ce este, ulterior am aflat că, de fapt, este o cutie de lemn, prevăzută cu un geam, în care apar anumiţi oameni care vorbesc şi se mişcă.
Prima mea nedumerire a fost legată de minunea prin care pot intra oamenii într-o cutie aşa de mică, neputînd crede că există cu adevărat aşa ceva. (Bunica susţinea sus şi tare, făcîndu-şi mai multe rînduri de cruci, că nu poate fi decît lucrul diavolului, ca atare, ea nu se va apropia vreodată de aşa ceva). Apoi, am aflat că în sat a apărut la cineva un televizor, la care oamenii se adunau ca la circ, fiind curioşi să-l vadă. Nu a durat mult pînă ce şi un vecin mai îndepărtat, din dumbrava noastră mirifică, şi-a cumpărat şi el un televizor, fapt ce a constituit una dintre marile bucurii ale copiilor din zonă. Vara, în fiecare seară, eram prezenţi în faţa fabulosului televizor, unde urmăream filmele seriale şi teleenciclopedia cu gura căscată. Peste zi povesteam cu încîntare tot ceea ce văzusem în seara precedentă. Deţinerea unui televizor, la acea vreme, mi se părea că ţine de miracol, nu doar de o anumită stare materială. Căci foarte puţini se puteau lăuda cu deţinerea unuia.
Cum noi nu am avut niciodată curent, nici măcar aparat de radio, prezenţa televizorului m-a fascinat pentru mult timp. Acum, după trecerea atîtor ani, televizorul, cu toată proliferarea imundă a canalelor disponibile, a devenit, din păcate, cea mai mare dezamăgire. Fapt care mă face să cred că aproape toate minunile capotează, cu timpul, în propria banalitate.
*
Nu pot să mă despart de o carte primită, chiar dacă este doar o simplă maculatură. Am încercat, de nenumărate ori, să scap, într-un fel sau altul, de cărţile submediocre, de cele care sînt doar hîrtii mîzgălite, dar nu am putut duce gestul pînă la capăt. Deşi există riscul să fiu sufocat, la un moment dat, de cărţile între care trăiesc, de cele care se ridică precum un zid de cuvinte în jurul meu. Ceva mă reţine, cînd e vorba de cărţi, indiferent de valoare, să mă descotorosesc de ele. Parcă aş comite un mic sacrilegiu.
*
Am pierdut mult timp din viaţă venind mai devreme la toate întîlnirile, pentru a putea fi punctual, manifestînd o exactitate maniacală. Obsesia punctualităţii am căpătat-o de la bunicul patern care, cu o rigoare prusacă în tot ceea ce făcea, mi-a inculcat-o şi mie încă de mic. De fapt, în lumea copilăriei mele, cuvîntul dat, promisiunea făcută erau literă de lege, contract existenţial.
+ There are no comments
Add yours