Nostalgiile copilăriei mă ajung tot mai des din urmă, trecutul mă apasă cu reveriile lui. Prezentul se încheagă din mozaicul secvenţelor paseiste, din privirea întoarsă printr-o fisură a timpului. Din tot acest amalgam de trăiri şi imagini voalate se desprinde mica noastră casă din dumbravă, situată la marginea satului, pe liziera pădurii, pe unde mergeam cu vaca la păscut, drumul, de peste doi kilometri, făcut pînă la şcoală. Iernile care veneau şi plecau cu uimitoare precizie calendaristică, şi prin care mă tîram cu greu pînă la şcoală, unde ajungeam îngheţat şi ud la picioare. Căci opincile cu care am debutat în primele clase, cu care tatăl meu se chinuia să mă încalţe dimineaţa, se umpleau după cîţiva paşi cu zăpada care ajungea pînă la genunchi. Motiv pentru care mergeam la şcoală mult mai repede, pentru a avea timp să îmi usuc încălţările la gura sobei din clasă. Venirea primăverii, sosirea primelor zile călduroase le testam cu mersul cu picioarele goale pe pămîntul reavăn, prin iarba care începea să încolţească. Făceam primii paşi desculţ, să văd dacă primăvara se ţine de cuvînt… Acum, paşii mei străbat un trecut lăsat în paragină, din care răzbat firave reverberaţii, ca nişte înlăcrimate fire de iarbă.
*
De sărbătorile importante, cînd sînt asaltat de un val de reverii şi melancolii devastatoare, cînd nu ştiu ce să mai fac cu mine, îmi trimit gîndurile să cutreiere prin locurile copilăriei, să cotrobăiască prin rămăşiţele trecutului, să calce în urma fiecărei amintiri, să asculte susurul obosit al timpului. Devin un peregrin cu gîndul care străbate satul copilăriei uliţă cu uliţă, casă cu casă, în căutarea celor care au dat viaţă acelor locuri. După cum, mai ales în sărbătorile din iernile copilăriei, erau momente în care mai mult pluteam deasupra pămîntului, pentru că trăiam cu delegaţie în Paradis. Albul satului se unea cu cerul, formînd un tot învăluit în magie. Uliţele se terminau în văzduh, pădurea părea o ceată de îngeri încremeniţi. Oameni se mişcau molcom în acest cosmos domestic cu aspect de început de lume. Nici cea mai sumbră şi mai neagră realitate nu mă putea desprinde de magia sărbătorilor, de farmecul lor nelumesc.
La sfîrşitul lor, cu o imensă strîngere de inimă, îmi puneam aripile în cui. Acum, rememorativ, bat la uşi care nu mai închid nimic, privesc prin ferestre care ademenesc cu greu lumina, îmbrăţişez cîte un copac stingher care a rămas de pază în mijlocul acestor absenţe răvăşitoare, străbat pădurea pe cărări care nu mai recunosc nici un pas. Devin, pentru cîteva clipe, cel care am fost, cel care a trecut ca o umbră printre alte umbre…
*
Putem vorbi detaşat despre anumite frici, traume şi suferinţe doar după ce scăpăm de obsesia lor, după ce le îmbrăcăm într-o formă estetică, mistică. Alungate reiterativîn albul paginii, ele se destramă într-un şuvoi de cuvinte cu funcţie cathartică. Transpuse în reverberaţii mistice, efectul lor se estompează, transfigurîndu-se în sublimări cu accente psihedelice. Mai rămîne doar să rezolvăm frica de noi înşine.
*
Recunosc că, uneori, în mizantropia mea, simt că fac tot mai greu parte dintr-o anumită lume, că mă simt tot mai stingher printre unii oameni de care nu mă pot înstrăina total, dar nu mă pot nici apropia, rămînînd un inadaptat cu puseuri de sociabilitate. Această stare mereologică nu este urmarea vreunei deliberări, ci constanţa unui eşec. Căci ce poate fi mai dezamăgitor decît să te simţi indezirabil printre oameni, făcînd figuraţie socială într-o lume ostilă. Fără prea multe tatonări interlocuţionare şi incursiuni psihologice, mă pot înţelege cu oamenii relativ cultivaţi şi cu cei de bun-simţ. Simt imediat aceste caracteristici cu care pot interacţiona, pot intra într-un dialog fără nici o reticenţă. Pe lîngă ceilalţi, oricît de extroverţi şi de versaţi comportamental ar fi, oricîte măşti şi strategii gestaltice şi-ar aplica, trec ca o boare. Intuiţia mea ţărănească nu prea dă greş. Prefer să înot singur în propriile unde decît să mă scald în balta oricui. De cei mai mulţi mă desparte nu doar un anumit mod de a fi, ci o întreagă lume. Căci lumile noastre nu se pot întîlni decît accidental în acelaşi loc şi în acelaşi timp. Departe de a fi o încîntare, această situaţiune este doar o tristeţe în plus. Ca atare, sînt obligat de contextul social să operez prea des cu tot mai puţină empatie şi cu tot mai multă indiferenţă, de nu chiar cu dispreţ. Căci totul pare să se organizeze împotriva dezideratelor mele, în răspărul a ceea ce vreau să (mai) fiu. Asist doar cum toate principiile umane cad secerate de barda inculturii, cum orice valoare este înnămolită în fals şi impudoare. Unicul mod de a rezista a devenit retractilitatea şi izolarea, afundarea în cea mai adîncă uitare.
+ There are no comments
Add yours