Avem noroc că oricît ne-am strădui – şi se pare că ne străduim destul de convingător – nu putem atinge (încă) generalitatea răului absolut. Deşi cei care prevestesc răul au întotdeauna mai multă dreptate decît cei care prevestesc binele. Chiar şi răul mai mare face uneori din răul mai mic un aparent bine. Cu toate că nu are limite în formele sale particulare de manifestare, răul nu poate atinge integralitatea posibilităţilor lui. Absolutul ne este refuzat chiar şi în ceea ce priveşte malignitatea. Căci „dacă ar putea exista rău integral, el s-ar autodistruge” (Toma d’Aquino). O singură poruncă decalogică ar fi fost suficientă: nu face răul! Celelalte nouă porunci trebuiau să se limiteze doar la a preciza ce este răul şi care este provenienţa sa. Cel care face constant binele este credincios chiar și fără religie.
*
De la o anumită vîrstă, datele gîndirii se mişcă dezlînat între tot mai puţină memorie şi tot mai multă uitare. Uităm cu rigoare şi ne amintim tot mai vag. Începem să uităm chiar şi ceea ce nu am ştiut. Prezentul vieţii intră tot mai greu în cuvinte, trecutul iese tot mai zvelt din mirajul lor. Existenţa e prea scurtă pentru a putea abuza de o propoziţie întreagă. Doar tăcerea ne dă de gol tot neîntîmplatul. De cîte ori mă reîntorc în locul copilăriei simt cum trecutul renaşte pentru o clipă din cenuşa amintirilor mele, în care tot cotrobăi atunci cînd mă simt stingher şi pierdut. Paşii mei caută urmele unor mărturii care să îmbine trecutul cu prezentul, ceea ce a fost cu ceea ce nu mai este, rămînînd suspendat între regrete şi nostalgii. După care revin în actualitate mai răvăşit decît o casă pustie. Cîteva imagini din trecut mă cheamă ca dintr-o fotografie îngălbenită de vreme, ca dintr-un ungher al memoriei care mai dăinuie încă. Un amestec de planuri vizuale se întretaie în fluxul imaginaţiei, un val de nostalgie se ridică precum o ceaţă peste văile bătătorite cu pasul amintirii. Pentru o clipă, sînt tot ceea ce memoria adună într-un căuş erodat de timp. Acum, străbat un spaţiu rememorativ ca şi cum aş păşi printre nişte cuvinte care au început să mă uite. Tac concluziv cu toate cuvintele care mă mai ţin minte.
*
Atît ca miracol, cît şi ca tragedie, viaţa se scurge ca o lumină în asfinţit, neputîndu-i prinde esenţa în nici una dintre aceste ipostaze. Ea nu poate fi integral surprinsă nici raţional, nici iraţional, ci doar practicată în orizontul unui vis care se spulberă la cea mai mică interogaţie. Trăirea vieţii se produce chiar în momentul în care uităm acest fapt. Uitînd că existăm s-ar putea să surprindem o clipă autentică de trăire. Sîntem obligaţi să ne înghesuim toată existenţa între graniţele strîmte ale unei singure vieţi. Din această fatalitate ontologică putem evada doar pe fereastra imaginarului, pe uşa întredeschisă a plăsmuirilor onirice. Chiar dacă am putea să ne alegem de la început modul de viaţă, am alege tot modul de viaţă care ne-a fost dat, pentru că nu putem trăi concret decît în paralelismul altor vieţi doar închipuite. Trăim cu picioarele în pămîntul existenţial şi cu visele în norii idealităţii transcendentale. Timpul ne învăluie ca o rugină ce macină orice existent. Putem trăi viaţa de acum doar cu iluzia a altei vieţi. Totuşi, doar privită din golul vieţii înțelegi şi plinătatea ei. Doar din nonsensul ei licăreşte o undă de miraculos. Doar din contrarietăţile ei reiterative poţi smulge fulguranţa indimenticabilă a unei armonii. Viaţa – posibilitatea unică şi irepetabilă de a o blama sau preamări, de a o înnobila sau de a o rata. Nu putem trăi cu vieţi de împrumut, dar putem muri cu morţi de ocazie. „Dacă vreun lucru te împiedică să trăieşti cum trebuie, nimic nu te împiedică să mori cum trebuie” (Seneca).
*
Îndoiala – de omnibus dubitandum – este prima formă a certitudinii (carteziene) că te poţi îndoi de orice, chiar şi de tine însuţi. Numai că te poţi îndoi de faptul că exişti doar din condiţia propriei existenţe. De fapt, îndoiala este cogito-ulcare îmi demonstrează faptul că exist, că nu sînt doar un produs extraneu al propriei gîndiri – cogito me cogitare. Exist, deci cuget…
*
Inspiraţia şi talentul ar trebui să scutească, într-o oarecare măsură, de orice obligaţie şi răspundere. Cel inspirat şi talentat poate să nu facă mai nimic, pentru că orice creaţie este iniţial inspiraţie şi răgaz. O trăsătură atît de înaltă scuteşte pe oricine de orice travaliu factual, de orice act obligaţional. Actul creaţional are la origine inspiraţia şi libertatea non-factualităţii. Un scriitor ar trebui să aibă trei vieţi: în una să citească, în alta să scrie şi în alta să se gîndească pentru ce a citit şi a scris. Ca atare, scriitorul ar trebui să trăiască doar în Prytaneion. Oricum, din profesia de scriitor doar moartea te scoate la pensie.
+ There are no comments
Add yours