Texte de trecut (in)existența

Îmi vine să surîd amar cînd mă gîndesc că, la vîrsta mea de acum (cînd scriu aceste rînduri), alţii îşi scriau operele lor monumentale, rămase ca repere axiale ale gîndirii umane. Comparaţia – toute proportion gardée – pare totuşi urieşească, un exerciţiu steril de megalomanie, dar în scris trebuie să te compari cît de cît cu munţii, nu cu muşuroaiele. Căci dacă te raportezi doar la muşuroaie nu te poţi ridica la înălțimea seducătoare a munților. Trebuie să-ţi propui să fii Everestul pentru a reuşi să ajungi un deluşor scriptural ceva mai abrupt…

*

Sînt tot mai dese momentele în care am impresia că nu eu trăiesc viaţa, ci viaţa mă trăieşte pe mine, eu nefiind decît un cobai voluntar al hazardului. Gîndirea mă aruncă în politropia propriului hău existenţial pe măsura exersării ei. Căci nu pot în nici o situaţie să despart gîndirea de viaţă, nici viaţa de gîndire. Dar nu pot nici să le fac să fuzioneze într-o unică străfulgerare dianoetică. Vorba lui P. Valéry: „Ba gîndesc, ba sînt”… Pînă la urmă, cred că profesiunea mea rămîne gîndirea… inutilă, deambulările ideatice, fundăturile meditabunde. Utilitatea unor solilocvii inutile se vădeşte abia cînd gîndirea şi-a epuizat toate resursele. Căci doar de la inutilitate în sus gîndirea începe să-şi contureze potenţele. Fascinaţia gîndirii atinge apogeul chiar în inutilitatea ei. „Fiinţa gînditoare e departe de a gîndi tot timpul” (V. Jankélévitch).

*

Prezentul nostru este trecutul care a fost posibil din multiplele sale posibilităţi. Viitorul este posibilitatea prezentului de a se proiecta într-o multitudine de variante posibile. Timpul discerne impasibil între posibilităţi, actualizîndu-le pe unele şi eliminîndu-le pe altele. De fapt, trăim prezentul la răscrucea a două umbre: cea a trecutului şi cea a viitorului. Între aceste două introducem realitatea palidă a unei prezenţe, interpolăm tumultul unui timp ce se scurge prin vene. Sîntem doar micile prezenţe intempestive care dau contur unei mari absenţe. Umbre de trecut veşnicia cîtorva clipe. Prezentul, ca nuc stans, este puntea pe care se întîlnesc certitudinile trecutului cu posibilităţile viitorului. Spaţiul este doar scena pe care timpul îşi numără clipele. „Cît priveşte prezentul, dacă ar fi întotdeauna prezent şi nu s-ar scurge în trecut, atunci el nu ar mai fi timp, ci eternitate” (Sf. Augustin).

*

Îmi amintesc de o mică întîmplare, hazlie şi nu prea, pe care am trăit-o în clasele mici, cînd în sat se instalau primii stîlpi pentru electrificare. Urmăream cu mare atenţie cum electricienii, cu salopetele şi căştile lor ciudate, săpau gropile, ridicau stîlpii, întindeau cablurile, căci nerăbdarea de a vedea odată becurile aprinse pe uliţă şi în dumbravă era uriaşă.

În perioada cînd ridicau stîlpul din dreptul casei noastre, electricienii intrau în vorbă cu bunica, ba chiar mergeau în ogradă, de unde culegeau, nestingheriţi, fructe. Văzînd diferenţa mare de vîrstă dintre noi, un electrician mai hîtru o chestionează pe bunica în legătură cu acest fapt. Bunica îi explică, pe scurt, cum eu şi sora mea am rămas orfani, fiind nevoită ea să ne crească, după care s-a apucat, din senin, să pună un potop de laude pe mine, subliniind, printre altele, rezultatele bune la învăţătură şi, mai ales, cît de deştept sînt. Electricianul, cam pişicher, nu a stat mult pe gînduri şi a zis că, dacă tot sînt aşa de deştept, să-i răspund rapid la o scurtă întrebare: ce este mai greu, un kilogram de pene sau unul de fier? Încurajat de laudele bunicii, fără să stau prea mult pe gînduri, am răspuns dintr-o suflare: un kilogram de fier!

Grimasa făcută de electrician mi-a demonstrat rapid eroarea în care căzusem şi pe care degeaba am tot încercat ulterior s-o îndrept cu fel de fel de replici tardive… Cîteva zile am stat mai mult ascuns, privind doar pe geam cum merg treburile cu electrificarea, ca nu cumva să trebuiască să mai răspund la vreo întrebare chiţibuşară…

*

În legătură cu întrebarea referitoare la ce făcea Dumnezeu înainte de a crea Lumea, Sf. Augustin a dat un răspuns apelînd mai degrabă la o şarjă epigramatică decît la un argument conectiv cît de cît lămuritor: „Celui ce întreabă ce făcea Dumnezeu înainte de a fi creat cerul şi pămîntul, îi răspund: Pregătea Infernul pentru cei care scrutează prea îndeaproape asemenea taine”. Căci, logic şi teologic, ce să răspunzi la o întrebare care depăşeşte orice capacitate de aprehendare a minţii umane? Încarci aposterioric întrebarea cu păcatul formulării propriei premise interogative, răspunzi neînţelesului cu noi neînţelesuri. Arunci întrebarea în inferioritatea oricărui răspuns posibil, în formulări eliptice şi apofază. Deşi Infernul nu este pentru cei care întreabă, ci pentru cei care cred că ştiu dinainte toate răspunsurile.