Texte de trecut(in)existența

Scriitorul lucrează nu doar cu clipa, ci şi cu… eternitatea. Căci iluzia eternităţii îl face să încerce temporar limitele posibilului. Oricum ar scrie, sub tirania clipei sau în vaga perspectivă a eternităţii, cele două atitudini sînt pîndite de ghilotina temporalităţii. Clipa se varsă extrem de rar în eternitate. În schimb, ea se varsă etern în ea însăşi.
Scriitorul are atîtea vieţi cîţi cititori are. Aceştia îi completează viaţa cu cîteva iluzii neduse pînă la capăt, cu cîteva idealităţi la care nici el nu s-a gîndit. Cînd autorul scrie doar ceea ce a simţit şi gîndit el, iar cititorul crede că acesta s-a gîndit la ceea ce s-a gîndit şi el, doar că s-a exprimat mult mai bine, se produce scînteia şi farmecul oricărei forme de scris. Fiecare pagină citită înseamnă o bătaie de clipă a rememorării, un laitmotiv a unei gîndiri recesive. Moartea autorului nu este decît o pagină pe care nu o mai întoarce nimeni. Un scriitor ar trebui să scrie ca şi cum, dacă ar dispărea limba în care o face, din scrisul lui să poată fi reconstituită integral, readusă din nou la viaţă. Un scriitor trebuie să scrie chiar şi cu limba de apoi a cuvintelor. Cînd scrie, el devine o sumă de euri dihotomice care, în final, conlucrează armonic pentru a putea reda conţinutul noematic al unui text. Singurătatea aparentă îi creează premisele pluralităţii, retractilitatea este oaza diversităţii sale. Atunci cînd scrie, scriitorul devine o altă lume. Pe de altă parte, scrisul trebuie să fie şi un fel de exorcizare a răului şi a patologiilor umane, nu doar un vag estetism al limbajului. El trebuie să reliefeze cu acuitate maleficiile umanului, multele şi prea-omeneştile lui căderi. Cuvîntul scris trebuie să scoată din sărite, să incite şi să scandalizeze comodităţile şi stereotipiile chiar prin idealităţile lui in-umane.
Căci el este oglinda unei spiritualităţi în care chipurile noastre se pot contempla chiar şi în ceea ce nu pot fi. Uneori, parcă e mai bine să te citească cei care nu scriu, mai degrabă decît cei care scriu. Căci primii te citesc din plăcere şi interes, pe cînd cei din urmă te citesc comparativ şi, adesea, din adversitate.
*
Ca unul care nu a primit în viaţă absolut nimic pe gratis, mă întreb ce se pierde atunci cînd cineva obţine totul fără să merite nimic şi fără să ştie face ceva. Dincolo de bucuria şi fericirea de a avea chiar şi ceea ce nu merită nici din eroare, căci mulţi pot fi fericiţi doar în acest mod, cred că din această ecuaţie existenţială lipseşte o dimensiune umană fundamentală – satisfacţia unică de a le fi obţinut prin efortul, înţelepciunea şi meritele proprii. Mulţumirea sufletească de a putea aprecia valoarea şi implicarea afectivă a fiecărei acţiuni individuale reuşite. Satisfacţia plenară de a le fi realizat cu propria pricepere şi inteligenţă nu poate fi înlocuită cu bucuria ipocrită de a le fi primit, fără nici o contribuţie, de la altcineva. Satisfacţia creativităţii personale nu poate fi nici transferată, nici donată, nici lăsată moştenire, ea doar se înalţă ca o lumină matinală peste reuşitele faptelor proprii. Căci, cu adevărat, nu poţi stăpîni decît ceea ce poţi construi de unul singur. Cei care nu pot evoca onest sărăcia de la care au pornit nu se pot mîndri legitim cu bogăţia la care au ajuns. Dorinţa nemărginită de a avea nu poate fi limitată decît de dorinţa imperativă de a fi.
*
În decursul timpului rezistă miturile şi poveştile ale căror subiecte se banalizează prin repetare şi recognoscibilitate. Pornite adesea dintr-o întîmplare superfluă, teogoniile rezistă chiar prin transformarea mesajului lor în loc comun, în banalitate cotidiană, aspect care le fereşte de o interogaţie mai profundă. Cam tot ceea ce nu poate fi explicat raţional şi logic este transferat într-o poveste cu caracter mitic, care se încarcă cu veridicitate pe măsura trecerii timpului. Un zvon poate deveni o poveste, o poveste poate deveni un mit. Chiar şi adevărul, pentru a dăinui, trebuie să capete coloratura mitului. În impasibila sa trecere, timpul umple cu un conţinut subiectiv toate hiaturile cognitive la care prezentul nu poate da un răspuns argumentat ştiinţific, oscilînd stocastic între sacru şi profan. Din perspectivă mitică, viitorul va obiectiva multe din ceea ce prezentul aproximează, trece în imaginar, în registrul hierofaniei. Mitul este rezerva de realitate cînd realitatea nu mai are nici un sens.
*
În loc să folosim cîte un om competent ca pe un cal de rasă care ştie trage performant într-o anumită direcţie, îl folosim pe post de măgar care trage perdant în toate direcţiile. După cum sînt oameni care preferă să meremetisească lucrurile care depind de alţii, neglijîndu-le total pe cele care depind doar de ei. Se avîntă cu nonşalanţă în multul pe care nu îl stăpînesc, eludînd puţinul pe care îl pot controla. Au păreri inebranlabile în ceea ce nu cunosc, manifestă patetism şi exuberanţă în ceea ce nu înţeleg, emană siguranţă în ceea ce aproximează. Ştiu cu exactitate tot felul de lucruri inutile, neglijîndu-le savant pe cele esenţiale. Se plasează într-un fals raport al dependenţelor interioare şi exterioare, evoluînd într-un fel de cacofonie existenţială. „Cînd te preocupă ceea ce nu e al tău, pierzi ceea ce este al tău” (Epictet).