Texte de trecut(in)existența

Tentaţia absolutului este cea mai acaparantă iluzie, pentru că nu putem trăi în afara mirajului ei, dar nici nu o putem concretiza într-o trăire palpabilă. Ea poate fi doar etern visată în concreteţea sa fantasmatică. Rătăciţi între relativ şi absolut, păşim în viaţă pe o punte care se sprijină pe un nor de cuvinte. Cum să surprinzi o clipă lumea în elementaritatea şi complexitatea ei, cum să o raportezi la un eu efemer şi absolutizant, cum să uneşti într-o străfulgerare a raţiunii toate grozăviile şi sublimităţile cotidiene? Cum să pui pe acelaşi portativ existenţial începutul şi sfîrşitul, naşterea şi moartea, dezastrul şi fericirea, totul şi nimicul? Cum să pui de acord interioritatea temporală cu abisalitatea spaţială? Cum am putea trăi într-o singură viaţă toate vieţile, cum am putea sintetiza într-o moarte toate morţile? Cum am putea atinge absolutul dintr-o margine a relativităţii? Cum de încap toate acestea în pălăria magică a cuvîntului lume? Farmecul lumii consistă în inutilitatea ei. Lumea nu serveşte la nimic. Lumea – eşecul spectaculos al Nimicului.
*
Una din marile reuşite ale omenirii mi se pare a fi suportabilitatea, faptul că, avînd în vedere numărul de oameni la care am ajuns, încă ne putem accepta vecinătăţile. Nu ne rupem coarnele egolatriei şi ale vanităţii, invidia şi filautia nu ne împing la măcel. Nu ne eliminăm aproapele cu prima ocazie, lăsînd, politicoşi, acest fapt pe seama altor instanţe. Nu facem (încă) altora ceea ce nu vrem să ni se facă nouă – quod tibi fieri non vis, alteri ne feceris. Deşi mulţi sînt doar colecţionari devotaţi de nemernicii şi insanităţi, antropomorfizări ambulante ale răului, supapele prin care existenţa îşi deversează veninul. Acestora doar imprecaţiile şi producerea răului le iese întotdeauna suspect de bine. Din păcate, umanitatea nu-i poate cuprinde pe toţi oamenii. Unii rămîn în comuna primitivă a devenirii. „«Omenirea» nu înaintează, ea nici măcar nu există” (F. Nietzsche). Cultura şi civilizaţia ne-au învăţat să ne anihilăm discret, invocînd chiar umanismul și unele precepte religioase în acest sens. Context în care Apocalipsa va fi o simplă mondenitate.
*
În mod paradoxal, despre tăcere nu poţi tăcea pur şi simplu, ci trebuie să vorbeşti cu ajutorul cuvintelor, deşi tăcerea se naşte tocmai în absenţa lor. Tăcerile pot vorbi, cuvintele pot să nu spună nimic. Există tăceri convingătoare, sugestive (bona taciturnitas), după cum există o vorbire goală de conţinut, simplă fonologie – flatus vocis. De fapt, binomul tăcere/cuvînt este o singură componentă a limbajului. Limbajul se poate contura doar pe fondul expectativ al tăcerii. Cuvintele sînt unitatea de măsură a gîndirii. Tăcerea este răgazul lor sumativ. Scrisul este mărturia jocului polifonic pe care gîndirea îl acompaniază pe claviatura cuvintelor şi a tăcerilor. De fapt, totul constă în capacitatea de a putea turna întregul conţinut al elocuţiunii în forma fluidă a cuvintelor, în faptul de a putea surprinde o idee în conturul lax al expresivităţii, în aventura singulară de a ridica efemeritatea pe soclul eternităţii. Scrisul îţi oferă şansa de a te rata de două ori: ca realitate şi ca idealitate. „Ca să mă pot crea, eu m-am distrus; atît de mult m-am exteriorizat în lăuntrul meu, încît nu mai exist lăuntric decît la modul exterior” (F. Pessoa).
*
Gîndirea poate înainta doar în propria incognoscibilitate, în tărîmul necunoscutului absolut. Noi putem gîndi doar din perspectiva neînţelesului care ni se arată. Înţelesul e doar pragul unui nou ne-înţeles care se prefigurează la orizont. Gîndirea funcţionează doar cu materia necunoscutului. Căci ceea ce este cunoscut devine experiment, practică uzuală. Actul de a gîndi presupune ab initio ne-înţelegerea, parcursul obligatoriu al incomprehensibilităţii. „Intelectul se naşte, în adevăratul sens al cuvîntului, din ceea ce este lipsit de înţelegere” (F.W.J. Schelling). Dacă am şti totul, gîndirea ar fi inutilă. Gîndirea e propriul ei nimic interogativ. La graniţa dintre preocuparea obsesivă şi indiferenţa molcomă, dintre concentrarea gravă şi delăsarea savuroasă se nasc ideile cele mai fertile. Căci gîndirea nu este un produs al sforţării artificiale, ci al aşteptării inspirate. Gîndirea este propria sa muză.
*
Cultura este un fel de ciobănie metafizică, una în care sînt păstorite turmele gîndurilor rebele pe toate dealurile şi văile interogative ale posibilităţii, pe toate pajiştile mănoase ale iluziilor inextirpabile. Una în care poţi scoate brînză ideatică direct din pagină. (Mulţi, din păcate, scot „brînză” şi din pagini sterpe, invocînd mioritic patafizica unei oi rătăcite…).